indiviziune sf [At: HAMANGIU, C. C. 728 / V: ~ie / P: ~zi-u~ / Pl: ~ni / E: fr indivision] 1 Drept de proprietate exercitat de mai multe persoane în același timp, fiecare cu o cotă-parte, asupra unui bun considerat indivizibil Si: coproprietate, (înv) devălmășie. 2 Situație a unei persoane cu drept de indiviziune (1).

INDIVIZIUNE s. f. (Jur.) Modalitate a dreptului de proprietate în care mai multe persoane se bucură în același timp de proprietatea asupra acelorași bunuri, avînd fiecare o cotă-parte abstractă, care nu poate fi determinată material. Bunuri aflate în indiviziune. A ieși din indiviziune. – Pronunțat: -zi-u-.

INDIVIZIUNE s.f. (Jur.) Drept de proprietate asupra unui bun exercitat de mai multe persoane în același timp, avînd fiecare o cotă-parte care nu poate fi determinată material; situația acestor persoane. [Pron. -zi-u-, var. (rar) indivizie s.f. / cf. fr. indivision].

INDIVIZIUNE s. f. (jur.) drept de proprietate asupra unui bun exercitat de mai multe persoane în același timp, având fiecare o cotă-parte care nu poate fi determinată material. (< fr. indivision)

INDIVIZIUNE ~i f. Stare a unui bun material asupra căruia au dreptul mai multe persoane, fără a fi determinată cota-parte a fiecăreia dintre ele. [G.-D. indiviziunii; Sil. -zi-u-] /<fr. indivision

indivizi(un)e f. starea lucrurilor indivize sau a persoanelor care posed ceva în comun.

*indiviziúne f. (d. diviziune; fr. -ision). Starea lucrurilor indivize. Starea persoanelor care posedă lucrurĭ indivize: nimenĭ nu e ținut să rămîĭe în indiviziune.

indivizie sf vz indiviziune

INDIVIZIE s.f. v. indiviziune.

indiviziune (desp. -zi-u-) s. f., g.-d. art. indiviziunii

indiviziune (-zi-u-) s. f., g.-d. art. indiviziunii

indiviziune s. f. (sil. -zi-u-), g.-d. art. indiviziunii

indiviziune (i-u)