12 definiții pentru «imperativ»   declinări

IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: S.f.: imperativă (= propoziție imperativă) - LauraGellner

imperatív1 adj. m., pl. imperatívi; f. imperatívă, pl. imperatíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

imperatív2 s. n., pl. imperatíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPERATÍV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerință.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPERATÍV1 ~ă (~i, ~e) Care exprimă sau impune un ordin; poruncitor. ◊ Modul ~ mod personal al verbului, prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte. /<fr. impératif, lat. imperativus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPERATÍV2 ~e n. Necesitate categorică și necondiționată; problemă de stringentă actualitate. /<fr. impératif, lat. imperativus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPERATÍV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink Comentariu: S.f.: imperativă (= propoziție imperativă) - LauraGellner

IMPERATÍV, -Ă I. adj. 1. care exprimă un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absolută. II. s. n. 1. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice. (< lat. imperativus, fr. impératif)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

imperatív s. n., pl. imperatíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

imperatív adj. m., pl. imperatívi; f. sg. imperatívă, pl. imperatíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

imperativ a. care ordonă absolut: ton imperativ. ║ m. Gram. mod verbal care exprimă o poruncă sau o rugăciune.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

*imperatív, -ă adj. (lat. imperativus, d. imperare, a porunci). Care are caracteru ordinuluĭ, porunciĭ: ton imperativ. Mandat imperativ, obligațiunea care ar fi impusă de electorĭ reprezentantuluĭ pe care-l numesc și pin [!] care-ĭ hotărăsc din ainte [!] ce să voteze și cum să se poarte. S. n., pl. e. Gram. Modu care exprimă ordinu, îndemnu saŭ rugămintea, ca: du-te! Adv. În mod imperativ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink