iții¹ i [At: DA / V: ițiiu / E: fo] 1 Cuvânt care exprimă surprinderea la o apariție neașteptată. 2 (Îrg; într-un joc de copii; îe) A face ~ A scoate puțin capul afară din locul în care s-a ascuns, pentru a da un semnal convențional.

iții² v vz iți

❍ IȚII¹ interj. Mold. Cucu! strigătul aceluia care, în jocurile copilărești, scoate puțin capul afară din locul unde s’a ascuns și-l retrage apoi după acest semnal convențional: ții drag îngeru, îl vezi prin vis... îți face ~! (ALECS.).

IȚII² (ițesc, IȚĂI -ăesc) vb. refl. Mold. = IȚI: cîte un clopot vînăt se itește din smocul frunzelor mărunte (CRG.); deasupra crengilor albe, ca de zăpadă, crucea de abia se ițește într’o sclipire (GRL.); păsărica se făcea nevăzută pe după un bolovan, de unde se ițăia și se scufunda în apă (N.-UR.).

IȚII¹ interj. (În expr.) A face iții = a se arăta puțin, a se iți. Da veniți încoaci... Ce, doamne iartă-mă, de-mi faceți iții? ALECSANDRI, T. 427. Îl vezi prin vis... el îți face iții. id. ib. 945.

IȚII² vb. IV v. iți.

IȚII interj.: A face ~ a scoate puțin capul din locul unde este ascuns. /Onomat.

iții! int. Mold. (într’un joc analog cu v’ați-ascunsele) strigătul ce scoate copilul ascuns ivindu-se pe neașteptate: iții! [Onomatopee].

iț² sm [At: PAȘCA, GL. / Pl: iți / E: nct] (Reg) Copil neastâmpărat.

iță² sf vz iție

ițâi i vz iți

ițe sf vz iție

iți vr [At: CREANGĂ, P. 24 / V: ițâi, ~ii, îțâi / Pzi: ițesc / E: ns cf iții¹] (Pop) 1 A se arăta pe furiș, pentru un moment. 2 A se ivi numai cu capul. 3 A arunca o privire repede și curioasă. 4 A privi pe furiș.

iție sf [At: ANON. CAR. / P: ~ți-e / V: iță², ițe / Pl: ~ii / E: mg icce] (Reg; mgî) 1 Măsură de capacitate pentru lichide egală cu trei sferturi de litru Si: (îrg) fele. 2 (Pex) Conținut al unei iții (1).

ițiiu i vz iții¹

IȚ 👉 IȚE.

IȚĂI 👉 IȚII².

IȚE sf. pl. 1 Cele două sau mai multe rînduri de fire de lînă sau de burnbac înfășurate pe cîte o spetează (lată de vre-o 15 cm. și lungă de peste 1 metru) cu care, la războiul de țesut, se înalță jumătatea firelor urzelii și se coboară cealaltă jumătate, producînd ceea ce se numește „rost”, prin care se introduc firele bătăturii; ițele trec prin niște scripeți și sînt legate cu o sfoară de un băț paralel cu bățul vatalelor și care se chiamă „bățul ițelor” (🖼 2686) ¶ 2 IȚ sg. Fiecare din aceste speteze înfășurate cu fire: un iț se urcă, prin mișcarea picioarelor, pe cînd celălalt se coboară (DAM.); cu ițul măsoară statul bolnavului (NOV.) ¶ 3 A țese în două, în trei ~, a țese cu două, trei, etc. rînduri de speteze la ițe ¶ 4 pr. ext. Firele unei țesături, unei urzeli: un păianjen ce-și urzea în ticnă ~le sale (ODOB.) ¶ 5 F A încurca ~le, a încurca planurile [lat. līcium, pl. līcia].

❍ IȚI (-ițesc) vb. refl. Mold. Bucov. 1 A se uita o clipă, a arunca o privire pe furiș: nu cumva... să te ițești la dînsul, că are un ochiu otrăvit (CRG.) ¶ 2 Bucov. A se ivi o clipă, a se arăta numai și a disperea imediat: se ițeau dungi de fulgere cari se apropiau tot mai tare (GRL.) ¶ 3 A se svoni (R.-COD.).

IȚĂI vb. IV v. iți.

IȚI, ițesc, vb. IV. Refl. 1. A apărea pentru un moment, a se ivi, a se arăta puțin. În lungul drumului, departe, se mai ițeau luminile unui sat; casele se ridicau singuratice, tăind zarea fără de sfîrșit. SADOVEANU, O. I 134. Printre brazii de sus se ițesc pete albe. C. PETRESCU, Î. II 203. Pe ceriul albastru se ițea ici-colea cîte un nouraș. CONTEMPORANUL, V_I 104. 2. A arunca o privire repede și curioasă, a se uita, a privi din fugă sau pe furiș. La casele dimprejur, mai multe perechi de ochi se ițeau după perdele. BART, E. 340. În zadar se iți, printre gard, la casa Irinei, n-a zărit pe nimeni. BUJOR, S. 130. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri! CREANGĂ, P. 24. – Variante: iții, ițăi (GALAN, Z. R. 32) vb. IV.

A SE IȚI mă ițesc intranz. 1) A se expune vederii pe furiș și pentru un moment. 2) fig. A privi pe furiș și în fugă; a se uita repede și curios. /cf. iții

ițì v. Mold. 1. a se ivi deodată: se ițește el.., dar iezii nu-s nicăieri CR.; 2. fig. a se arăta nedeslușit: nu departe se iția clopotnița satului Al. [V. iții!].

ițîĭésc și ițésc (mă) v. refl. (d. ițîĭ, interj. care se întrebuințează cînd te jocĭ cu un copil care începe să umble și te ascunzĭ ca să te caute. După ce te caută și nu te găsește, scoțĭ capu din ascunzătoare [de după ușă, de ex.] și-ĭ strigĭ prelungit ițiĭ. Atuncĭ copilu se bucură că te-a găsit și rîde. Est. Mă arăt puțin: mitocancele se ițiĭaŭ pin crăpăturile garduluĭ ca să se uĭte în curte.

iții interj.

!iți (a se ~) (fam., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. mă ițesc, 3 sg. se ițește, imperf. 1 sg. mă ițeam; conj. prez. 1 sg. să mă ițesc, 3 să se ițească; imper. 2 sg. afirm. ițește-te; ger. ițindu-mă

iți (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ițesc, imperf. 3 sg. ițea; conj. prez. 3 să ițească

iți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ițesc, imperf. 3 sg. ițea; conj. prez. 3 sg. și pl. ițească

iții interj. – Cuvînt cu care se atrage atenția copilului care caută, în jocul de-a v-ați ascunselea. Origine expresivă. După Tiktin, de la aici-i „uite-l aici”. Cf. iți, vb. refl. (a se arăta, a se ivi), pe care Tiktin (urmat de DAR și de Scriban) îl consideră der. de la interj. (cf. var. iții, ițîi, care pare a-i da dreptate), și pe care Cihac, II, 151, o punea greșit în legătură cu sl. iti „a merge”, iar Philippide, II, 718, cu alb. etsëń „a da”. Este cuvînt folosit aproape exclusiv în Mold.

IȚI vb. v. apărea, arăta, ivi, miji.

iți vb. v. APĂREA. ARĂTA. IVI. MIJI.

IȚ, iți, s.m. (reg.) copil neastâmpărat.

iție, iții, s.f. (reg., înv.) măsură de capacitate pentru lichide (egală cu o fele sau cu o jumătate de cofă); conținutul ei.

ițíe, iții, s.f. (reg.; înv.) Măsură veche pentru lichide: „Să bem vin cu iția, / Să ne-mpărțim dragostea” (Papahagi, 1925: 203). – Din magh. icce „jumătate” (Bud, Țiplea, MDA).

iție, iții, s.f. – (reg.; arh.) Măsură veche pentru lichide; făcea șase decilitri și ceva (Bud, 1908; Țiplea, 1906). Trei iții făceau 2 litri: „Să bem vin cu iția, / Să ne-mpărțim dragostea” (Papahagi, 1925: 203). – Din magh. icce „jumătate” (Bud, Țiplea, MDA).

iție, iții, s.f. – (înv.) Măsură veche pentru lichide; făcea șase decilitri și ceva (Bud 1908; Țiplea 1906). Trei iții făceau 2 litri: „Să bem vin cu iția, / Să ne-mpărțim dragostea” (Papahagi 1925: 203). – Din magh. icce (Bud, Țiplea).