HRENTUÍ, hrentuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se strica; a se hodorogi. ♦ A se împrăștia, a se risipi. – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

A HRENTUÍ ~iésc tranz. pop. A face să se hrentuiască. /cf. ung. harantolni
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A SE HRENTUÍ mă ~iésc intranz. pop. 1) (despre construcții, vehicule etc.) A se învechi, șubrezindu-se; a se hârbui; a se rablagi. 2) A se răspândi în diferite direcții; a se risipi; a se împrăștia. 3) fig. (despre persoane) A-și pierde sănătatea și vigoarea; a se ramoli; a se hodorogi; a se șubrezi. /cf. ung. harantolni
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HRENTUÍ vb. v. degrada, deteriora, învechi, strica, uza.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

hrentuí (-uésc, hrentuít), vb. – (Mold.) A strica, a uza, a hodorogi. – Var. hrintui, hrențui. Origine incertă. Din mag. harántolni „a strica” (Cihac, II, 507), sau dintr-un etimon sl. comun ambelor limbi (Scriban). Ultima var. indică o contaminare cu sdrențui. – Der. hrentuitură, s. f. (stricare, uzare).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

hrentuí vb., ind. prez. 3 pl. hrentuiésc, imperf. 3 sg. hrentuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hrentuiáscă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

hrențuí vb. (ind. prez. 1 hrențuiesc)
Sursa: DMLR (1981) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

hrentuĭésc v. tr. (d. un verb vsl., de unde vine și ung. harántolni, a hodorogi, a deteriora, d. harănt, peziș [!]). Nord. Stric, rup, frîng, dăvăsesc, deteriorez (zdruncinînd): lucrurĭ hrentuite.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink