hotar (hotare), s. n. – 1. Limită, margine. – 2. Frontieră, graniță. – 3. Capăt, extremă. – 4. Proprietate, teren delimitat. – 5. (Înv.) Hotărîre. Mag. határ (Cihac, II, 507; Tiktin; Gáldi, Dict., 92). Nu este sigur că mag. a dat sl. chotarŭ (Berneker 386) sau că provine din acesta (Melich, Slavonic R., XI, 36.; sb. hatar începînd cu sec. XIV, cf. Daničič, III, 582); însă și cuvîntul rom. poate proveni din sl., cf. sb. atar „regiune”. – Der. hotărî, vb. (a delimita, a pune hotar; a stabili, a fixa; a hotări; refl., a se mărgini, a se învecina), cf. mag. határozni „a discerne, a hotărî”; nehotărîre, s. f. (lipsă de hotărîre); nehotărît, adj. (indecis); hotăraș (var. hotărîș), adj. (învecinat), din mag. határos (Löwe 20; Gáldi, Dict., 137); hotărîtor, adj. (decisiv, determinant); hotărît, adv. (sigur, fără îndoială); hotărîtură, s. f. (înv., delimitare); hotarnic, adj. (care se referă la hotarele unei moșii); hotărnici, vb. (a pune hotar, a delimita); hotărnicie, s. f. (demarcare); înhotărît, adj. (înv., limitrof).