HORȚIȘ, -Ă, horțiși, -e, adj. (Reg.; adesea adverbial) Pieziș. – Horți (reg. „a muta ceva din loc”) + suf. -iș.

horțiș, ~ă [At: RUSSO, S. 116/ V: ~țâș / Pl: ~i, ~e / E: horți + -iș] (Mol) 1-2 av, a (În mod) pieziș. 3 av De-a curmezișul.

HORȚIȘ, -Ă, horțiși, -e, adj. (Reg.; adesea adverbial) Pieziș. – Horți (reg. „a muta ceva din” et. nec.) + suf. -iș.

HORȚIȘ, -Ă, horțiși, -e, adj. (Mold.) Pieziș. (Fig.) Sîntem fiii oamenilor de la 1821, știm ce e dar duhul acelor concesii și înțălegem logica horțișă ce șovăiește între mărturisirea dreaptă a adevărului și a cugetului și între sofisme. RUSSO, S. 116. ◊ (Adverbial) Titirezului... nu-i veni la socoteală că o namilă așa de mare, de înaltă și de groasă ca zmeul, se uită horțiș la dînsul. SBIERA, P. 177.

horțiș adv. Mold. pieziș: se uitau hortiș la el. [Origină necunoscută].

horțíș, -ă adj. (ung. harcos, războinic. Cp. cu chĭondorîș. V. harț 1 și morțiș). Est. Peziș, diagonal, în veref: o dungă horțișă (Noŭa Rev. Rom. 15 Oct. 1900, 304). Adv. Chĭorîș: a te uĭta horțiș (Arh. 2, 16, 62).

horțâș, ~ă a, av vz horțiș

horțiș (reg.) adj. m., pl. horțiși; f. horțișă, art. horțișa, pl. horțișe

horțiș (reg.) adj. m., pl. horțiși; f. horțișă, art. horțișa, pl. horțișe

horțiș adj. m., pl. horțiși; f. sg. horțișă, pl. horțișe

HORȚIȘ adv. (Mold.) Pieziș. Iară racul atunce îmbla înainte . . . așijdere și cavura, nu umbla hărțis. B 1774, 33^v; cf. B 1774, 35^r, 35^v. Variante: hărțiș (B 1774, 33^v). Etimologie: horți + suf. -iș. Cf. c o s t i ș.