horeț sn [At: DAMÉ, T. 125 / V: ~ez / Pl: ? / E: nct] (Reg) Împletitură de nuiele în formă de coș cilindric, folosită la păstrarea în apă a peștelui prins.

horez sn vz horeț

oreț^2[1] sn vz horeț

HOREȚ ~e n. Coș de formă cilindrică, împletit din nuiele, folosit la păstrarea în apă a peștelui prins. /Orig. nec.

horeț n. Mold. un fel de coș de prins pește. [V. orie].

Horez (Hurez) n. sat în jud. Vâlcea cu o mănăstire zidită de Const. Brâncoveanu în 1695, într’o vale singuratică (unde răsună adesea strigătul de jale al hurezului).

horéț n., pl. e (ung. halrács, d. hal, pește, și rács, grătar, corlată). Munt. Mold. Coș, ladă saŭ îngrăditură de păstrat peștele viŭ. – În Mold. și horéz, la Dun. (Olt.) juvác, (Munt. Mold.) juvélnic. V. hodorob și mandră.

horeț (reg.) s. n., pl. horețe

horeț (reg.) s. n., pl. horețe

horeț s. n., pl. horețe

horeț (horețe), s. n. – Coș de răchită, mai ales pentru a usca păstrăvi. Mag. halrács „năvod” (Scriban).

HOREZU, oraș în depresiunea cu același nume, la poalele Măgurii Slătioara, în jud. Vâlcea; 7.412 loc. (1998). Stațiune climaterică. Vestit centru etnografic și de ceramică populară. Centru pomicol. Cherestea. Întreprindere minieră (expl. de lignit). Menționat documentar în 1487. Declarat oraș în 1968. În apropiere de află complexul mănăstiresc Hurez.

Horez (Horezu, Hurez, Hurezu), m-re în jud. Vâlcea (satul Romanii de Jos, orașul Horez), important și valoros complex monastic, cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească, principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Ansamblul m-rii cuprinde m-rea propriu-zisă (1690-1697), bolnița, ctitorie a doamnei Maria (1696), Schitul sf. Apostoli, ctitorit de starețul Ioan (1698) și Schitul sf. Ștefan (1703), ctitorit de Ștefan, fiul lui Constantin Brâncoveanu. Aici a luat naștere în sec. 18 și a funcționat vestita Școală de pictură de la Horez. Bogată colecție de artă (icoane, argintărie, cărți vechi ș.a.). Întregul complex a fost restaurat între 1960 și 1975.

HOREȚ s. v. ostreț.

horeț s. v. OSTREȚ.