HLIZI, hlizesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A râde mult, prostește, fără rost. ♦ A se hârjoni, a cocheta. 2. A se mira, a se holba. – Cf. bg. hlezjase.

hlizi² vr [At: ALECSANDRI, T. 1432 / V: hili~, ~iji, ~inzi / Pzi: ~zesc / E: cf bg хлезя, ceh liziti] 1 A surâde cu subînțeles. 2 A râde mult, prostește, fără rost. 3 A se hârjoni. 4 A cocheta. 5 A se mira. 6 A se holba.

hlizi¹ vt [At: (a. 1766) URICARIUL, XIX, 37 / Pzi: ~zesc / E: hliză] (Înv; csnp) A împărți cuiva hlize.

HLIZI, hlizesc, vb. IV. Refl. (Reg.) 1. A râde mult, prostește, fără rost. ♦ A se hârjoni, a cocheta. 2. A se mira, a se holba. – Cf. bg. hlezjase.

HLIZI, hlizesc, vb. IV. Refl. (Regional) 1. A rîde mult, prostește, fără rost. V. chicoti. Dar de ce vă hliziți, mă rog? a țipat cu mirare căpităneasa. SADOVEANU, N. P. 75. Ia mai tăceți, mă, ce dracu vă tot hliziți? VLAHUȚĂ, CL. 110. Chirică, cum îi treaba băieților, se acățera pe cele garduri și se hlizea cu ceilalți băieți. CREANGĂ, P. 163. ♦ (Despre îndrăgostiți, depreciativ) A se hîrjoni, a cocheta. Tu te hlizeai cu pieptănarul. CAMILAR, N. I 257. Privește, mă rog... pe duduca Lența cu domnișorul Radu, cum se hlizesc împreună. ALECSANDRI, T. 1432. 2. A face ochii mari, a se zgîi, a se holba. Meșterii ăi bătrîni s-au hlizit, la început, De asemenea lucru nemaivăzut. DEȘLIU, G. 26. [Petruță] de jos, hlizindu-se: Poate găsim, bădie Zaharie, și comoara ceea, în luncă! C. PETRESCU, R. DR. 16. Înțelege de ce se hlizesc ele: țăranii veniți au niște căciuli cum n-au mai văzut ele... înguste pe cap și late în fund, ca niște baniți. SP. POPESCU, M. G. 37.

A SE HLIZI mă ~esc intranz. pop. A râde fără rost. /Din hliză

hlizì v. Mold. a râde de toate nimicurile: Chirică se hlizia cu ceilalți băieți CR. [Cf. ceh LIZITI, a zâmbi].

blizi vi [At: REV. CRIT. III, 88 / Pzi: ~zesc / E: nct] (Reg) 1 A râde. 2 A chicoti Cf. hlizi.

blizi v vz hlizi

hilizi v vz hlizi²

hliji v vz hlizi

hlinzi v vz hlizi

hlinzésc, V. hlizesc.

1) hlizésc v. tr. (d. hliză). Vechĭ. Împart în hlize (o moșie). – Și -zuĭesc (CL. 1919, 3, 231).

2) hlizésc (mă) v. refl. (ceh. lizati și u-lizati se, a zîmbi; bg. hlĕzy se, glumesc; rut. hluzuvati, a ridiculiza). Est. Iron. Rîd, rînjesc: nu te hlizi, măĭ prostule! – Și hlinz- (Cov.).

hlizi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă hlizesc, 3 sg. se hlizește, imperf. 1 sg. mă hlizeam; conj. prez. 1 sg. să mă hlizesc, 3 să se hlizească; imper. 2 sg. afirm. hlizește-te; ger. hlizindu-mă

!hlizi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se hlizește, imperf. 3 sg. se hlizea; conj. prez. 3 să se hlizească

hlizi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hlizesc, imperf. 3 sg. hlizea; conj. prez. 3 sg. și pl. hlizească

HLIZI vb. v. chiorî, holba, zgâi.

hlizi vb. v. CHIORÎ. HOLBA. ZGÎI.

hlizi (hlizesc, hlizit), vb. refl. – A avea chef de rîs, a sta să rîdă. Sl., cf. bg. hlĕzja „a glumi”, rut. hluzuvaty „a pune într-o situație ridicolă”, ceh. iiziti se „a zîmbi” (Cihac, II, 139; DAR).

hlizi, hlizesc, (lizi, lizî), vb. refl. – 1. A râde de nimicuri, a chicoti. 2. A rânji. – Cf. ucr. hluzuvaty „a pune într-o situație ridicolă” (Cihac, DA, cf. DER); cf. bg. hlezja se „a glumi” (Cihac, DA, cf. DER; DEX); cf. ceh. liziti (MDA).

hlizi, -esc, (lizi, lizî), vb. refl. – 1. A râde de nimicuri, a chicoti. 2. A rânji. – Cf. ucr. hluzuvaty „a pune într-o situație ridicolă” (DER); Cf. ceh. liziti (MDA).