HIPERCORECTITUDINE, hipercorectitudini, s. f. (Lingv.) Greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare; hiperurbanism. – Hiper- + corectitudine.

hipercorectitudine sf [At: DEX / Pl: ~ni / E: hiper- + corectitudine] (Lin) Greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare.

HIPERCORECTITUDINE, hipercorectitudini, s. f. (Lingv.) Greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare. – Hiper - + corectitudine.

HIPERCORECTITUDINE s.f. Greșeală de limbă datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare; hiperurbanism. [< hipercorect + -itudine, după engl.. hyper-correction, fr. hypercorrection, germ. Hyperkorrektheit].

HIPERCORECTITUDINE s. f. greșeală de limbă izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitor și din teama acestuia de a nu greși, din efortul conștient de a se conforma mecanic normelor limbii literare; hiperliterarizare. (după fr. hypercorrection)

HIPERCORECTITUDINE ~i f. Element de limbă folosit greșit din intenția de a da frazei un aspect mai literar. /hyper- + corectitudine

hipercorectitudine s. f., g.-d. art. hipercorectitudinii; pl. hipercorectitudini

hipercorectitudine s. f., g.-d. art. hipercorectitudinii; pl. hipercorectitudini

hipercorectitudine s. f., g.-d. art. hipercorectitudinii; pl. hipercorectitudini

HIPERCORECTITUDINE s. hiperurbanism.

HIPERCORECTITUDINE (HIPERLITERARIZARE, HIPERURBANISM) s. f. (< hiper „peste” < fr. hyper, cf. gr. hyper „deasupra”, „excesiv de” + corectitudine, cf. lat. correctitudo – după engl. hypercorrection, fr. hipercorrection, germ. Hyperkorrektheit): greșeală de limbă sau de scriere izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitori și din teama acestora de a nu greși. H. este un tip special de abatere lingvistică datorată în ultimă instanță efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma normelor limbii literare. Aceștia reconstituie, prin falsă analogie, fonetisme, grafii și forme gramaticale hipercorecte, având însă întotdeauna sentimentul că se conformează acestor norme (în conștiința lor este vie opoziția „literar” – „neliterar”). A fost studiată de mai mulți lingviști români și străini. Este tratată însă exhaustiv în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968, pp. 277-315. H. apare atât în exprimarea orală, cât și în exprimarea scrisă a vorbitorilor. De aceea se poate vorbi despre o h. fonetică, o h. ortografică și o h. gramaticală (morfologică și sintactică). H. fonetică și ortografică din limba română vizează deopotrivă patru mari categorii de cuvinte: franțuzismeie, germanismele, englezismele și spaniolismele (v.). În această perspectivă se poate vorbi de hiperfranțuzisme, apărute din aceeași grijă exagerată pentru corectitudine, având același substrat psihologic ca orice formă hipercorectă (ca de exemplu: bleumaren, în loc de bleumarin, cum e corect; flör, în loc de fler, cum e corect; poplen, în loc de poplin, cum e corect; veliur, în loc de velur, Galacsion, în loc de Galaction; Rișard, în loc de Richard sau Ričard; Șarl(i) Șaplin, în loc de Čarli Čeplin etc.), de hipergermanisme (ca de exemplu: șpicher, în loc de spicher, cum e corect; șprint, în loc de sprint, cum e corect; ștand, în loc de stand, cum e corect; ștart, în loc de start, cum e corect; ștandard, în loc de standard; ștas, în loc de stas; ștat (de salarii), în loc de stat; ștatut, în loc de statut; prișniț, în loc de prisniț, (Turnul) Aifăl, în loc de Efél etc.), de hiperenglezisme (ca de exemplu: Vașington, în loc de Ŭoșintăn, cum e corect; Velington, în loc de Ŭelingtăn, cum e corect; Vilson, în loc de Ŭilsăn; Ŭaterlo, în loc de Vaterlo; Cicago, în loc de Șicago etc.) și de hiperspaniolisme (ca de exemplu: Rio de Haneiro, în loc de Rio de Janeiro, cum e corect). H. fonetică poate fi întâlnită chiar la unii lingviști și scriitori, datorându-se în mare măsură reacției acestora față de rostirile neliterare escursie, espediție, escepție, esploatare etc., cu grupul consonantic cs (x) redus la s. Astfel, S. Pușcariu scria juvaer în loc de giuvaer și înțerca în loc de înțărca; G. Călinescu scria excroc, excortă și extompa, în loc de escroc, escortă și estompa (cf. fr. escroc, escorte și estomper); Al. Rosetti pronunța și scria se șchimbă în loc de se schimbă; Ștefan Pascu scrie excadron și excalada, în loc de escadron și escalada (cf. fr. escadron și escalader). În publicistica actuală apare și forma excapadă, în loc de escapadă (cf. fr. escapade), cum ar trebui. În limba română există și o h. fonetică latentă, pe care o întâlnim la unele forme devenite cu timpul literare, din teama vorbitorilor față de aparenta rostire dialectală a formelor originare. Aceștia sunt nevoiți să aleagă din două pronunțări (ambele etimologice sau una originară și alta explicabilă pe cale pur fonetică) pe aceea pe care o socotesc conformă cu sistemul lor fonetic, în opoziție cu cealaltă pe care-o tratează ca produs al vorbirii populare sau regionale: jecmăni (muntenesc), în loc de jăcmăni (originar, în graiurile moldovenești și ardelenești), simțit ca regionalism lexical și fonetic; jefui, în loc de jăfui; jeli, în loc de jăli; jeratic, în loc de jăratic; berbant, în loc de birbant, care făcea impresia unui fonetism incorect (ca ficior, fimeie, rigiment etc.); ciocolată, în loc de șocolată (simțit de către unii vorbitori ca fonetism moldovenesc – cf. șiocan) etc. H. fonetică se poate combina uneori cu analogia (v. mai sus), cu contaminația și mai ales cu etimologia populară. Astfel: pronunțările oltenești pielie, în loc de chelie și pisăliță, în loc de chisăliță se explică nu numai prin reacția vorbitorilor față de formele cu labiala p palatalizată (cf. k’ele, k’ičor), prin h., ci prin apropierea semantică dintre cele două cuvinte și termenii piele și, respectiv, a pisa (= a chisa), adică prin etimologie populară; rostirea ședlong în loc de șezlong se explică atât prin reacția vorbitorilor față de formele iotacizate (cf. șez, auz, văz), cât și prin apropierea cuvântului de verbul a ședea etc. În cadrul h. fonetice consonantice se pot lua în discuție următoarele patru fenomene: a) pseudodepalatalizările (falsele depalatalizări): modificări conștiente, prin falsă analiză și din dorința de corectitudine, a formelor literare sau normale din punct de vedere etimologic, în forme „hipercorecte” (de teama pronunțărilor regionale de tipul k’atră – piatră, k’ept = piept, g’ine = bine, h’ir = fir, h’erbe = fierbe, h’icat = ficat etc.), ca de exemplu cheltui > pieltui, chei > piei, chibrit > pibrit, cheag > piag, chiftea > piftea, gestionar > destionar, ghibaci > dibaci (impus în limba literară), magheran > maderan, șchiop > știop, arfimandrit > arhimandrit (impus în limba literară), arhiereu > arfiereu, arhivă > arfivă, nihilist > nifilist, Arhip > Arfip, Valahia > Valafia, patrahil > patrafil > patrafir (formă rezultată din combinarea falsei depalatalizări cu etimologia populară provocată de atracția substantivului fir, generalizată și acceptată de limba literară); hirav („bolnăvicios”) > firav (cu sensul de „subțire”, datorat etimologiei populare create prin atracția lui fir), impus în limba literară; stahie (dublet etimologic al lui stihie) > stafie (simțit în Muntenia ca o rostire regional-moldovenească); nirui (regionalism transilvan cu sensul de „a câștiga”) s-a refăcut prin falsă analogie în mirui, ca reacție a vorbitorilor față de formele regionale cu labiala m alterată (n’ere = miere, n’ilă – milă, n’iros – miros etc.), confundându-se cu celălalt mirui din terminologia religioasă și constituind un caz rar de omonimie realizată prin h. fonetică; mulțăni „mulțumi” (regionalism transilvan) s-a refăcut în mulțămi (> mulțumi) tot prin falsă analogie; formele mai vechi regionale mn’el „miel” și mn’a „mia” > miel și mia în regiunile cu labialele nealterate prin falsă analogie și etimologie populară (influențate de mie și mieu); forma mniță (regionalism) a devenit miță, urmând aceeași cale; b) pseudodefricatizările (falsele defricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine a formelor din graiurile moldovenești, ardelenești și bănățene, în care africata surdă ceste pronunțată apropiat de constrictiva prepalatală ș. Astfel: trecerea de la varianta etimologică șimpanzeu, variantă regională rezultată din contaminația cu cimpanz (cimpans) la forma cimpanzeu (de teama pronunțărilor regionale de tipul șinși, rădășină etc.); trecerea neologismului șerbet la cerbet, a moldovenismului șepeleag („peltic”) la cepeleag, a neologismului șasla folosit inițial în Moldova, la ceasla prin „demoldovenizare” (formă ce tinde să se impună în limba literară), a lui schimnic la schivnic, formă ce tinde să se generalizeze (s-a ajuns aici de teama pronunțărilor regionale de tipul țârcomnic, în loc de țârcovnic, pimniță, în loc de pivniță etc.); c) pseudodeafricatizările (falsele deafricatizări): modificări conștiente prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, în graiurile moldovenești, ale africatei ğ la j, ca în exemplele magion (magiun) > majon, giuvaier> juvaier etc.; d) pseudoderotacizările (falsele derotacizări): modificări conștiente, prin falsă analogie și din dorința de corectitudine, a formelor în care r este pronunțat n, ca în exemplele fănă, în loc de fără; aminoase, în loc de amiroase; viezune, în loc de viezure etc. În cadrul h. fonetice vocalice pot fi luate în discuție următoarele patru fenomene: a) apariția diftongului ea în locul unui a accentuat: variantele etimologice și regionale gălbază și călbază au devenit gălbează și călbează în urma reacției vorbitorilor față de pronunțările neliterare (mai ales moldovenești și transilvane), ca în exemplele albață (pentru albeață), bată (pentru beată), pribag (pentru pribeag), sârbască (pentru sârbească) etc.; formele sarbăd (reprezentantă a două cuvinte diferite: 1. „palid” 2. „acrișor”) și samă au fost refăcute prin falsă analogie devenind searbăd și respectiv seamă în urma reacției vorbitorilor față de forme-tip regionale ca sară, sacă, obosală, însamnă etc., impunându-se astfel în limba literară; vechiul ștrang > ștreang, tot prin falsă analogie, în urma reacției vorbitorilor față de forme regionale ca ra (= rea), vra (= vrea), razăm (= reazăm), să tracă (= să treacă) etc.; b) apariția unui e accentuat în locul unui ă accentuat: varianta răpede > repede, deoarece era simțită ca neliterară; c) apariția unui e neaccentuat în locul unui ă neaccentuat: variantele literare trăsură, răbda, răvaș, grătar, grădină, brățară, învăli și se târăște au fost evitate de unii vorbitori ca presupuse rostiri neliterare (prin falsă analogie cu formele regionale răce pentru rece, trămur pentru tremur, trăbuie pentru trebuie, Murăș pentru Mureș, răcrut pentru recrut, rățetă pentru rețetă etc.) și transformate în forme periferice ca tresură, rebda, revaș, gretar, gredinar, brețară, înveli (singura cu tendință de generalizare) și se târește (cu ă după r înlocuit prin e); d) apariția unui e (neaccentuat sau accentuat) în locul unui i (neaccentuat sau accentuat) ca o consecință a unei false analogii și a tendinței de evitare a formelor neliterare de tipul ficior, fimeie, trin etc.: forma veche și originară misadă > mesadă (cu tendința de generalizare); varianta etimologică oriz („orez”) > orez (generalizată), binoclu > benoclu, antilopă > antelopă, piramidon > peramidon etc. – acestea fără perspective de generalizare. H. gramaticală nu este suficient studiată. Se pot aduce însă ca exemple următoarele două situații: a) prin falsă analogie, din teama de a nu comite dezacorduri, vorbitorii reacționează față de suprimarea articolului a dinaintea numeralelor cardinale feminine (tipul partea doua, seria treia etc.), prin introducerea acestui articol acolo unde nu se justifică, creând formele hipercorecte și analogice partea a întâia, seria a întâia etc.; b) asimilând adverbul cu adjectivul, datorită identității formale a acestora, și din teama de a nu comite dezacorduri gramaticale, vorbitorii „acordă” adverbul cu substantivul pe lângă care stă: copii noi născuți (în loc de nou născuți), musafiri proaspeți sosiți (în loc de proaspăt sosiți), formă grea de explicat (în loc de greu de explicat), oameni puțini politicoși (în loc de puțin politicoși) etc.