himeneu [At: OLLĂNESCU, H. O. 216 / S: hym~ / Pl: ~ri / E: fr hyménée, lat hymenaeos, ngr ὑμεναῖος] 1 sm (În Antichitate) Zeu al căsătoriilor. 2 sn (Lit; înv) Căsătorie. 3 sn (Blg) Himeniu.

HIMENEU s.n. (Poet.) Căsătorie. ♦ Imn de nuntă (la romani). [Pron. -neu. / < fr. hyménée, lat. hymenaeus, cf. Hymen – zeul căsătoriei la greci].

HIMENEU s. n. 1. (poet.) căsătorie. 2. imn de nuntă (la romani). (< fr. hyménée, lat. hymenaeus)

himeneu s. n., art. himeneul; pl. himeneuri

himeneu s. n., art. himeneul; pl. himeneuri

himeneu s. n., art. himeneul; pl. himeneuri

HIMENEU (de la Himeneu, zeul căsătoriei la greci) Cîntec de nuntă, cînd grav și religios, cînd vesel, intonat de tinerii și fetele ce însoțeau alaiul miresii, spre casa ginerelui. Himeneul era cîntat alternativ de corul tinerilor, în acompaniamentul sunetelor ascuțite ale fluierelor sau de corul fetelor acompaniat de notele mai dulci ale chitarei, fiecare din părți dansînd, în timp ce cealaltă parte relua cîntecul.

Himeneu = Hymen(aeus).

HIMENEU (HYMENAOIS) (în mitologia greacă), zeul căsătoriei. Fiul lui Apolo și al unei muze (Clio sau Caliope). Conducător al cortegiilor nupțiale și al cântecelor de nuntă. Reprezentat ca un tânăr frumos, împodobit cu ghirlande de flori și cu o torță în mână.