haubiță sf [At: URECHE, ap. LET. I, 195/10/ V: hub~ / Pl: ~țe / E: pn haubice] (Mil; înv) Tun cu țeava scurtă și cu calibru mare, destinat a arunca bombele la mari înălțimi.

haubíță f., pl. e (pol. haubica, germ. haubitze, mgerm. haubnitze, ceh. houfnice, „obuzier”, apoĭ „obuz”. V. obuz). Vechĭ. Obuzier. – În Trans. hubiță.

hubiță sf vz haubiță

hubíță, V. haubiță.

haubiță (haubițe), s. f. – Piuliță, mojar. Pol. haubice, din germ. Hubitze (DAR). Sec. XVII, înv.

HAUBIȚĂ s. v. mortier.

haubiță s. v. MORTIER.

HAUBIȚĂ s.f. (Mold.) Tun cu țeava scurtă. 80 de puște hușnițe (haubițe). URECHE; cf. PSEUDO-COSTIN. Etimologie: pol. haubice (< germ. H(a)ubitze).