halire sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: hali] (Fam) 1 Șterpelire. 2 (Fig) Păcălire. 3 Înghițire cu lăcomie Si: halit¹ (3). 4 (Pex) Mâncare. 5 (Reg) Aruncare a mingii cuiva. Si: halit¹ (5).

hali² vt [At: CREANGĂ, P. 145 / V: hăli / Pzi: ~lesc / E: rrm hal] (Fam) 1 A șterpeli. 2 (Fig) A se lăsa păcălit. 3 A înghiți cu lăcomie. 4 (Pex) A mânca. 5 (Reg) A arunca mingea cuiva.

hăli v vz hali²

uli² v vz hali

HALICI = ALICI.

HĂLI HALI (-lesc) vb. tr. 1 A apuca repede; a înghiți repede și cu lăcomie: vede... un boț de mămăligă... odat’o și halește și nu zice nimica (Crg.) ¶ 2 A bate mingea [rut. halvty].

HALI, halesc, vb. IV. Tranz. (Familiar; și în forma hăli) A mînca (repede și lacom); a înșfăca cu lăcomie, a înghiți. Vede... un boț de mămăligă. Atunci bucuria dracului! o dat-o și hălește și nu zice nemica. CREANGĂ, P. 145. – Variantă: hăli vb. IV.

HĂLI vb. IV v. hali.

A HALI ~esc intranz. fam. A consuma hrană pentru a-și menține existența; a mânca. /<țig. halo

A HĂLI ~esc tranz. pop. 1) A lovi puternic (cu ceva). 2) A mânca repede, cu lăcomie. /<ngr. galiti

hălì v. Mold. 1. a prinde mingea în sbor; 2. a apuca repede: odată și hălește mămăliga CR. [Ceh. HALITI, a aruncà mingea, termen de joc cu sensul generalizat].

halésc v. tr. (cp. cu vsl. galiti, a sălta, cu rut. halíti-sĕa, a se grăbi, și cu țig. hal, mănîncă). Fam. Fur, șterpelesc. (E o expresiune luată, probabil, de la jocu halea-malea și se întrebuințează foarte des cînd e vorba de Țiganĭ). Arunc mingea ca s’o lovească cel ce ține filca (în Cța ulesc).

ulésc, V. halesc.

hali (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. halesc, 3 sg. halește, imperf. 1 haleam; conj. prez. 1 sg. să halesc, 3 să halească

hali (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. halesc, imperf. 3 sg. halea; conj. prez. 3 să halească

hali vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. halesc, imperf. 3 sg. halea; conj. prez. 3 sg. și pl. halească

hali (halesc, halit), vb. – A mînca, a înfuleca, a se ghiftui. Țig. ha-, part. halo „a mînca” (Vasiliu, GS, VII, 116; Graur 159; Juilland 166). – Der. haleală, s. f. (mîncare); halap, s. m. (mîncău); halie, s. f. (foame); haleaos, s. n. (mîncare); halos, adj. (mîncău); nehalit, adj. (flămînd). Cf. țig. sp. jalar „a mînca”, jallipen „mîncare” (Besses 92; Claveria 126). Sînt cuvinte familiare sau de arg.

hăli (-lesc, -it), vb. – 1. A lua, a pune mîna pe. – 2. A arunca (mingea). Origine incertă. Dicționarele, fără nici o explicație pe care s-o cunoaștem, confundă acest cuvînt cu cel anterior, ceea ce nu pare posibil (hăli circulă numai în Mold. și hali mai ales în Munt.; nu se spune niciodată hali pentru sensurile lui hăli, nici invers; și, în sfîrșit, trecerea semantică de la „a mînca” la „a arunca” pare dificil de explicat). Pare a fi vorba de un cuvînt sl. (Cihac, II, 133; DAR; Candrea), cf. rut. chałyty sja „a se grăbi”, pol. galić „a arunca mingea”, din sl. galiti „a sări”.

hali, halesc v. t. 1. a mânca (mai ales lacom și repede) 2. (fig.) a prinde, a captura. 3. (fig.) a învinge.

hăli, hălesc v. t. (intl.) a fura.

nu halesc! expr. (înv.) nu mă las trișat (la jocul de cărți)!

HALIRE s. v. consumare, mâncare, mâncat.

halire s. v. CONSUMARE. MÎNCARE. MÎNCAT.

HALI vb. v. consuma, mânca.

hali vb. v. CONSUMA. MÎNCA.

hali, halesc, vb. IV (pop.) 1. a fura, a șterpeli. 2. a înghiți repede și lacom; a mânca, a hălpăcăi. 3. (la jocul cu mingea) a arunca și prinde mingea (cuiva). 4. a bate (pe cineva).

halí, halesc, v.t. (fam.) A mânca, a înfuleca: „Și n-o stat pre mult pă gânduri, că-o și rupt on picior [de la gâscă] și l-o halit țâganu” (Bilțiu, 2007: 342). – Din țig. halo „a mânca” (DER, DEX).