hainire sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: haini] 1 (Înv) Trădare. 2 (Înv) Transformare în om necredincios Si: hainit¹ (2). 3 Răzvrătire. 4 Lepădare de cineva Si: hainit¹ 5 Înstrăinare de locurile natale Si: hainit¹ (5). 6 Înrăutățire. 7-8 Transformare în om hain (5-6) Si: hainit¹ (7-8). 9 Transformare în om vicios Si: hainit¹ (9).

haini [At: PRAV MOLD. 160/2 / V: hăi~ / Pzi: ~nesc / E: hain] 1 vt (Înv) A trăda. 2 vr (Înv) A deveni necredincios. 3 vr (Înv) A se răzvrăti. 4 vr (Înv) A se lepăda de cineva. 5 vr A se înstrăina de locurile natale. 6 vr A se înrăutăți. 7-8 vr A se face hain (5-6). 9 vr A deveni vicios.

hăini v vz haini

HAINI (-nesc) vb. refl. 1 ‡A deveni hain, rebel, a se revolta: aceștiași Gothi, mai pre urmă hainindu-se, au prădat și în Dachia (cant.) ¶ 2 Ⓟ A se lepăda de..., a părăsi.

HĂINI vb. IV V. haini.

HAINI, hainesc, vb. IV. Refl. 1. (Rar) A pribegi. (Atestat în forma dialectală hăini) Fugea în pădure, cine putea, se ascundea, se hăinea. STANCU, D. 20. ♦ A se înstrăina. Noi cu el am haiducit... Dar de cînd s-a hainit Și de cînd ne-a oropsit, Mai de tot am calicit. TEODORESCU, P. P. 552. 2. A-și însuși deprinderi rele, a se strica, a se înrăi. (Cu referire, la viața militară din regimurile burghezo-moșierești) Neagu... se haini și mai rău în cazarmă, unde învăța o mulțime de năravuri, să bea, să fure, să pîrască. La TDRG. – Pronunțat: ha-i-. – Variantă: hăini vb. IV.

A SE HAINI mă ~esc intranz. 1) A deveni hain; a se înrăi. 2) înv. A pleca, părăsind locurile natale. 3) înv. A-și călca jurământul. /Din hain

hainì v. a se revolta încontra Porții (învechit); 2. fig. a se lepăda, a părăsi pe cineva: dar de când s’a hainit.., mai de tot am calicit POP.; 3. a urgisi: o hainește și o prigonește soacră-sa CAR. [V. hain].

hainésc v. tr. (d. hain). Urăsc, urgisesc, persecut. V. refl. Vechĭ. Mă fac hain (trădător). Azĭ. Mă fac hain (răŭ la suflet).

haini (a se ~) (înv.) (desp. ha-i-) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă hainesc, 3 sg. se hainește, imperf. 1 sg. mă haineam; conj. prez. 1 sg. să mă hainesc, 3 să se hainească; imper. 2 sg. afirm. hainește-te; ger. hainindu-mă

!haini (a se ~) (înv.) (ha-i-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se hainește, imperf. 3 sg. se hainea; conj. prez. 3 să se hainească

haini vb. (sil. ha-i-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hainesc, imperf. 3 sg. hainea; conj. prez. 3 sg. și pl. hainească

HAINI vb. v. trăda, vinde.

haini vb. v. TRĂDA. VINDE.

HAINI vb. (Mold., ȚR) A trăda, a se răzvrăti. A: Petriceico-Vod[ă], mai vîrtos cu îndemnarea hatmanului său Hăbășescului, s-au hainit de multe năcazuri ce-i făcea turcii. PSEUDO-COSTIN, 16^v. Auzindu-să la împărăție că s-au hainitu, îi luasă doamna si copiii. CRB, 165^v; cf. PRAV., PSEUDO-COSTIN, 7^r; CANTEMIR, HR. B: Au mers... împotriva unor turci ce se hainise de cătră împărăția turcească. R. POPESCU ; cf. ÎNDREPTAREA LEGII. Etimologie: hain + suf. -i. Vezi și hain, hainie, hainlîc.