gurguța vr [At: DOSOFTEI, V. S. 193 / Pzi: ~țez / E: cf gurgui] 1 (Mol) A se înălța. 2-3 A se gurguia (3-4). 4 (Fam) A se răsti la cineva.

GURGUȚA (-uț) vb. refl. = GURGUIA.

gurguțà v. 1. a se cocoța; 2. fig. a se fuduli. [Formă amplificată din gogoț].

cocóț și -éz (Munt.), cucúț și -éz (Trans.). gogóț și -éz (Mold. Munt.), gurgúț și -éz (Mold.) și popóț și -éz (Munt.), v. tr. (rudă cu cucă, cucuĭ, gurguĭ, cocuță. – El cocoață, să cocoațe). Pun ceva prea sus: a cocoța un pahar pe dulap, (fig.), un calic în capu meseĭ. V. refl. Cocoșu s’a cocoțat pe gard, (fig.), Țiganu pe tron.

gurgúț și éz, a -á v. tr. (V. cocoț). Mold. Cocoț. V. refl. Mă cocoț. Fig. Mă îngîngf, mă fudulesc, mă trufesc, mă sumețesc. – Vechĭ și îng-.

gurguța, gurguțez, vb. I refl. (reg.) 1. a se cocoța. 2. a se fuduli.

gurguțá, v.r. (reg.; înv.) 1. A se înălța. 2. A se mândri. 2. A se ascuți, a se țuguia. – Cf. gurgui (MDA).