grăúnțe s. f. pl. (sg. grăúnță)
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
GRĂÚNȚ, grăunțe, s. n. V. grăunte.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
GRĂÚNȚĂ, grăunțe, s. f. V. grăunte.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
grắunț (grăúnțe), s. n. – 1. Bob. – 2. Sămînță, boabă. – 3. Glob, bilă, obiect mic și sferic. – Var. grăunte, grăunță. Mr. grăunț, gărnuț. Lat. *granutium sau, după Densusianu, Rom., XXXIII, 279, Candrea-Dens., 765, Pascu, I, 95 și DAR, lat. *granuceum (Pușcariu 730 propunea forma lat. *granuculum, care ar fi dus la alt rezultat), cf. grîu. Fonetismul nu este clar. Cum rezultatul din lat. trebuia să fie în orice caz grănuț, ca în mr., trebuie presupus că s-a adăugat un infix nazal (cf. Pușcariu, Diminutiv., 148), *grănunț, cu disimilare ulterioară. Această explicație este valabilă și dacă plecăm de la grîu, în forma sa primitivă grănu (ca în mr.), cu suf. dim. -uț. – Der. grăunțar, s. n. (regulator la piatra morii de grîu); grăunțos, adj. (granulos); grăunți, vb. (a granula; a face boabe); îngrăunța, vb. (a rotunji; a da nutreț animalelor), cuvînt rar.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
grăúnte și (maĭ vechĭ) grăunț n., pl. numaĭ grăunțe (var. din grunț. Forma grăunte e după munte-munțĭ. Cu grîŭ n´are legătură). Bob, fir, gránul de cereale orĭ de alt-ceva: un grăunte de grîŭ, de popușoĭ [!], de orez, de muștar, de nisip. Pl. Est. Grăunțe de popușoĭ: a da grăunțe găinilor. Fig. Sacu cu grăunțe, traĭsta cu orz, locu de unde poțĭ trage vreun folos: toțĭ aspiraŭ la sacu cu grăunțe! A avea grăunțe în cap, a fi foarte prost. V. gărgăun.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
grăunță, grăunțe s. f. 1. (la pl.) bani. 2. bijuterii de aur rupte în bucăți.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink