gogâlț i [At: RUSSO, S., ap. DA / V: co~ / E: fo] Cuvânt care imită zgomotul făcut de cineva care înghite repede și lacom un aliment sau un lichid Cf ghiorț.

GOGÂLȚ interj. (se folosește, uneori repetat, pentru a reda zgomotul produs de înghițirea repede și cu lăcomie a unui aliment sau a unui lichid). /Onomat.

gogâlț! int. exprimă sgomotul înghițirii lacome: gogâlț! îi mergeau sarmalele întregi pe gât CR.

COGÎLȚ ! COGÎLȚ ! sau COGLÎC ! COGLÎC ! interj. Imită sgomotul făcut de un lichid turnat dintr’o sticlă în pahar sau pe gît: Eu la gură te rădic, Tu îmi cînți coglîc! coglîc! (CRG.).

GOGÎLȚ! interj. Imită sunetul ce se aude cînd înghițe cineva cu lăcomie îmbucături mari: și ~, ~, îi mergeau sarmalele întregi pe gît (CRG.) [onom.].

GOGÎLȚ interj. Onomatopee redînd sunetul care se aude cînd cineva înghite mîncarea sau băutura cu lăcomie. Atunci, lupul nostru începe a mînca hîlpov; și gogîlț, gogîlț... îi mergeau sarmalele întregi pe git. CREANGĂ, P. 32. ◊ (Substantivat) Un gogîlț înădușit și la răstîmpuri deopotrivă de scurte era singura înștiințare că strîmturile gîtului au fost biruite. HOGAȘ, M. N. 69.

cogîlț, gogîlț și gogîrț (rudă cu bg. hŭlcam, sughiț. V. cobîlț, hîlțîĭ) interj. care arată zgomotu celuĭ care mănîncă înghițind cu lăcomie și cam înecîndu-se. – Sin. cu ghĭorț.

gogîlț și gogîrț, V. cogîlț.

gogâlț interj.