cocolésc v. tr. (răd. coco- din cocoloș, cocoașă, rudă cu ngr. kukulóno, cocolesc, și cu ung. göngyölnîi, a învălătuci. Cp. cu goangăne). Încotoșmănez. Fig. Îngrijesc prea mult: copiiĭ cocolițĭ ĭese slabĭ. L-a cocolit bine, l-a prins (după multă pîndă), l-a aranjat. – Și corcolesc, corconesc (VR. 1925, 5, 279), gogolesc. În Olt. gugulesc, în Buc. gogulesc.

gogulésc, V. gogolesc.