giuruire sf vz juruire¹

ciurui¹ [At: I. IONESCU, C. 122/14 / V: (Ban) ~răi¹, ciorăi¹ / Pzi: ~esc, ciurui / E: ciur¹] 1-2 vtr A (se) cerne cu ciurul. 3 vt (Fig; nob) A examina cu atenție. 4-5 vtr A (se) găuri în mai multe locuri. 6 vt (Fig) A omorî, făcând numeroase răni (mai ales de glonț). 7 vt (Înv) A cârpi ciorapi. 8 vi (D. lichide) A curge ca prin ciur. corectat(ă)

ciurui³ vt [At: ALRM II/I h. 279 / Pzi: ~esc, cirui^[1] / E: nct] (Reg) A unge un perete cu pământ.

giurui¹ v vz jurui²

giurui² v vz ciurui

jurui² vt [At: DA / V: (reg) giu~ / Pzi: ~esc / E: jur¹] (Rar) A face să se rotească Si: (reg) a învolbura.

juruire sf [At: VARLAAM, C. 180 / V: (reg) giu~ / Pl: ~ri / E: jurui¹] (Îrg) 1 Logodire. 2 Făgăduire de soț sau soție. 3 Călugărire. 4 Luare a unui angajament solemn în fața lui Dumnezeu de a păstra rânduielile creștinești. 5 Promitere în mod solemn. 6 Legare prin jurământ (4). 7 Vrăjire.

CIURUI (-uesc; pers. a 3-a: -uește și -ue) I. vb. tr. 1 A trece prin ciur, a cerne cu ciurul: ciuruia gunoiul să-i găsească banul (PANN) ¶ 2 A face găuri multe în ceva, a găuri peste tot. II. vb. intr. A curge, a țîșni ca dintr’un ciur (vorb. în spec. de ploaie, de lacrimi, etc.).

CIURUIT I. adj. 1 p. CIURUI ¶ 2 Găurit peste tot, străpuns (de gloanțe, etc.): stindarde ciuruite de gloanțe flutură’n vînt (VLAH.) ¶ 3 Ciupit de vărsat: o babă... ~ă în obraji ca un burete (DLVR.). II. sbst. Faptul de a ciurui: el sta la ~ul și datul grăunțelor la cai (GN.).

❍JURUI, †GIURUI (-uesc) vb. tr. și refl.1 A făgădui: cîndu i-are dărui neștine vre-un dar... sau să-i giuruiască ceva (PRV-LP.) ¶ 2 Mold. Bucov. A făgădui în mod solemn: Văzînd că m’am pus rău cu mama, îi giuruesc eu că ce-am făcut, n’oiu mai face (CRG.); juruește-i ceriul și pămîntul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale (CRG.); copiii cu toții i-au juruit că s’or purta cît mai bine (SB.); s’au giuruit că, după ce va vini din războiul Perșilor, să dea pre creștini jidovilor să-i sfărîme (CANT.) [jura].

CIURUI¹, ciuruiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la cereale sau la alte semințe) A trece sau a da prin ciur, a cerne cu ciurul. Cărăușii descărcau griul și unii dintre muncitori îl vînturau cu lopețile, alții îl ciuruiau în ciururi de sîrmă. DUNĂREANU, N. 27. ◊ (Cu privire la nisip sau la pietriș) Piatră c-alegea Și mi-o ciuruia: Mărunta cădea, Marea, rămînea. TEODORESCU, P. P. 38. 2. A găuri în multe locuri, a face ciur. O incursie nemțească îl ciuntise în schije de granată. POPA, V. 340. Ardă-l focu gherghef!... Mi-am ciuruit degitile cu acu. ALECSANDRI, T. I 335. Șoim vestit este Vîlcan, Suflet dres și trup vrăjit, Nici de paloșe Rănit, Nici de gloanțe Ciuruit. TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Fig. Trec corbii... Pe cerul ciuruit de ploi. LESNEA, I. 71. Chipul lui stă alb, rece și liniștit., ca și luna, ce se dezvelește toată dintr-un nor și pare că încremenește, rotundă și frumoasă, în creștetul bolții ciuruite de stele. VLAHUȚĂ, O. A. 163.

GIURUI, giuruiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face să se învîrtească, a învolbura. Viscolul giuruia des foloștină înflorită, ca niște rotocoale de hîrtie albă. DELAVRANCEA, S. 181.

JURUI², juruiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A face să se învîrtească în cercuri. (Cu pronunțare regională) Viscolul giuruia des foloștină înflorită, ca niște rotocoale de hîrtie albă. DELAVRANCEA, S. 181.

CIURUI¹, ciuruiesc, vb. IV. 1. Tranz. A trece prin ciur, a cerne cu ciurul cereale, nisip, pietris etc. 2. Tranz. și refl. A (se) găuri în multe locuri. – Din ciur.

GIURUI, giuruiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face să se învîrtească; a învîrteji, a învolbura. – Din giur (= jur).

A SE CIURUI se ciuruie intranz. A se găuri în mai multe locuri. Sacul s-a ciuruit. /ciur + suf. ~ui

A CIURUI ~iesc 1. tranz. 1) A trece prin ciur (pentru a curăța sau a sorta); a cerne cu ciurul. ~ secara. 2) A face să se ciuruiască. 2. intranz. (despre lichide) A curge ca prin ciur, făcând un zgomot ușor și continuu. /ciur + suf. ~ui

ciuruì v. 1. a cerne cu ciurul; 2. a face găuri mari (de haine).

giuruì v. Mold. a făgădui (CR.). [V. jurui].

1) cĭúruĭ și -ĭésc v. tr. (d. cĭur). Găuresc ca cĭuru (cu multe găurĭ): gloanțele ĭ-aŭ cĭuruit mantaŭa. Munt. Vest. Cern pin cĭur, vorbind de grîne: puse să cĭuruĭască marfa (CL. 1910, 697).

ciurui² (a ~) (a găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, 3 sg. ciuruiește, imperf. 1 ciuruiam; conj. prez. 1 sg. să ciuruiesc, 3 să ciuruiască

jurui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, 3 sg. juruiește, imperf. 1 juruiam; conj. prez. 1 sg. să juruiesc, 3 să juruiască

ciurui¹ (a ~) (a găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 să ciuruiască

jurui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, imperf. 3 sg. juruia; conj. prez. 3 să juruiască

ciurui (a se găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 sg. și pl. ciuruiască

jurui (a făgădui, a roti) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, imperf. 3 sg. juruia; conj. prez. 3 sg. și pl. juruiască

ciurui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, conj. ciuruiască)

ciuruesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

a ciurui la alivanti expr. (intl.) a lovi la cap.

ciurui, ciuruiesc v. t. (în sport) a înscrie multe goluri echipei adverse.

JURUIRE s.f. (Mold.) Făgăduință. Și să apropie vreamea giuruirei ce să giurasă Dumnedzău lui Avram. AP. 1646, 20^r; cf. VARLAAM. Etimologie: jurui. Vezi și jurui, juruință, juruit, juruită. Cf. făgadă, făgădaș, făgăduială, juruință, juruită.

juruire s.f. (înv.) făgăduință, promisiune.

giuruí, giuruiesc, v.t. (înv.) A jura, a făgădui: „...și cu toată voința me om dat și oam giuruit la sfănta beserică a Cuhnei...” (Socolan, 2005: 176). – Cf. jurui (DEX).