ghiaur, ~ă smf [At: NECULCE, ap. LET. II, 335/24 / V: gheaur^[1] / P: ghia-ur / Pl: ~i, ~e / E: tc gaur „necredincios”] Denumire disprețuitoare dată în trecut de turci persoanelor de altă religie decât cea mahomedană.

GHIAUR, ghiauri, s. m. (Învechit) Poreclă șovină dată în trecut de turci celor de altă religie decît cea mahomedană (în special creștinilor). Jurase... moartea ghiaurului de la Celei. GALACTION, O. I 112. Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai... El vine spre pașă: e groază și vai, Că vine furtună. COȘBUC, P. I 206. Brîncovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! ALECSANDRI, P. P. 210.

GHIAUR ~i m. Nume batjocoritor, dat în trecut de către turci popoarelor de altă credință decât cea mahomedană (mai ales creștinilor). /<turc. gâvur

ghiaur a. și m. 1. necredincios, nume batjocoritor ce Turcii dau creștinilor: să nfrunte n ziuă ghiaurele oștiri BOL. ghiaur vechiu, ghiaur hain! POP. [Turc. GHIAUR].

gheaur, ~ă smf vz ghiaur

gheaur sm vz ghiaur

gheaúr (ea dift.) m. (turc. gĭaur, d. ar. kĭafur, infidel). Nume batjocuritor pe care Turciĭ îl daŭ celor de altă religiune și în special creștinilor, ca și jidănescu goĭ.

ghiaur (înv.) (desp. ghia-) s. m., pl. ghiauri

ghiaur (înv.) (ghia-) s. m., pl. ghiauri

ghiaur s. m. (sil. ghia-), pl. ghiauri

ghiaur

ghiaur.

ghiaur (ghiauri), s. m. – Creștin, necredincios (din punctul de vedere al musulmanilor). – Megl. căur. Tc. caur (Șeineanu, II, 180; Iogu, GS, IV, 384), din per. gebr „păgîn”, cf. fr. guèbre, cf. și ngr. γϰιαούρ(ις), bg. giavurin. Megl. de la var. tc. kraur. Cf. la Cervantes, Comedias y entremeses, II, 95, caur „creștin”.