GAVÓTĂ, gavote, s. f. Vechi dans francez în doi timpi, cu mișcare moderată; melodie după care se execută acest dans. ♦ Parte dintr-o suită instrumentală care folosește ca model această melodie. – Din fr. gavotte.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

GAVÓTĂ ~e f. 1) Vechi dans franțuzesc, dansat la curte. 2) Melodie după care se execută acest dans. /<fr. gavotte
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

GAVÓTĂ s.f. Vechi dans de origine provensală, cu mișcări ușoare în doi timpi; melodia acestui dans. ♦ Parte dintr-o suită instrumentală, precedând sarabanda. [< fr. gavotte, cf. it. gavotta, germ. Gavotte].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GAVÓTĂ s. f. vechi dans francez, de origine populară, cu mișcare moderată, asemănător cu gagliarda; melodia corespunzătoare, care într-o suită instrumentală precedă sarabanda. (< fr. gavotte)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

gavótă s. f., pl. gavóte
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*gavótă f., pl. e (fr. gavotte, d. pv. gavoto, porecla muntenilor din Alpĭ, rudă cu sp. gavacho, termin [!] de dispreț p. munteniĭ din Pirineĭ, și fr. sec. 17 gavache, laș). Un fel de dans în doŭă timpurĭ. Melodia după care se dansează.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

gavotă (‹ fr. gavotte, din gavot „locuitor din ținutul Gap Dauphiné, Franța”), dans* în mișcare moderată, măsura 2/2 și formă binară (cu repetarea fiecărei secțiuni). Frazele* încep cu o anacruză* caracteristică de două pătrimi* și se încheie, de regulă, la mijlocul măsurii printr-o doime*. În ce privește coregrafia, se aseamănă cu branle* și gagliarda*. Originară din folc. fr., g. pătrunde la curte către sfârșitul sec. 16 și cunoaște o mare vogă în cel următor. Lully o introduce în operă*, exemplu său fiind urmat, printre alții, de Rameau, Händel, Gluck, Grétry, și, mai recent, Puccini (Tosca). În muzica instr. e introdusă, probabil, de N.-A. Le Bègue (c. 1631-1702). Apare în culegerile de dansuri pentru clavecin, în concertele grossi* și sonate*, dar mai ales în suite*, fără a face totuși parte din dansurile obligatorii ale acestui gen. Se întâlnește sub formă de rondo* (gavotte en rondeau) sau ca g. cu variațiuni (Rameau, Suita a IV-a pentru clavecin), dar cel mai adesea e urmată de o a doua g. (care poate împrumuta caracterul musettei*). Dintre autorii de g. instr. îi cităm pe D’Anglebert, Louis și François Couperin, Rameau, Corelli, Vivaldi, Padre Martini, Purcell, Händel, Pachelbel, J.F.K. Fischer, J.S. Bach; între contemporanii care au cultivat g. se numără: Prokofiev, Auric.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink