găletar [At: I. CR. III, 253 / V: ~ețar sn / Pl: ~e și ~i sm / E: găleată + -ar] 1 sn (Mol) Ciubăr eliptic, cu fundul mai mic decât gura, în care se spală rufele Cf hârlău. 2 sm (Pop) Persoană care face găleți. 3 sm (Pop) Cel care duce zidarilor varul cu găleata. 4 (Psr; reg) Cel care mulge oile (în găleată).

GĂLETAR I. sm. 1 Trans. ⊕ Cel ce face găleți (DENS.) ¶ 2 Maram. 🐑 Cel ce mulge (oile) în găleată, mulgător (PAP.). II. (pl.-are) sn. Mold. (PAMF.) 🏺 Un fel de hîrdău în care se spală rufele (🖼 2290).

găletár n., pl. e (d. găleată). Mold. sud. Balie, baĭe, găleată mare de spălat rufele.

galatar sm vz găletar

gălețar sm vz găletar

găletar, găletare, s.n. (reg.) găleată mare, balie (pentru spălat rufe).

găletár, găletari, s.m. Cel care mulge (oile) în găleată; mulgar: „Hăi, voi mare găletari, / Da' la oi îmblatu-v-ați?” (Papahagi, 1925: 321). ■ (onom.) Găletaru, nume de familie în jud. Maram. – Din găleată + suf. -ar (Scriban, MDA).

găletar, găletari, s.m. – Cel care mulge (oile) în găleată; mulgar: „Hăi, voi mare găletari, / Da’ la oi îmblatu-v-ați?” (Papahagi, 1925: 321; Săcel). ♦ (onom.) Găletaru, nume de familie în Maramureș. – Din găleată (< lat. galleta) + suf. -ar (Scriban, MDA).