fărămea sf vz fărâmea

fărâmă sf [At: TETRAEV. 227 / V: fărmă, fărâm sn / Pl: ~me, (rar) ~mi / E: ns cf alb thërrime] 1 Fiecare dintre bucățile mici rămase în urma spargerii, zdrobirii unui obiect sau material. 2 (Pex) Bucată foarte mică. 3 (Lpl) Resturi (de mâncare). 4 (Îe) A (se) face (mici sau mii și) ~me A (se) sfărâmă. 5 (Fig; în legătură cu abstracte) Puțin.

fărâmea sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 253 / V: ~răm- / Pl: ~ele / E: fărâmă + -ea] (Rar; îe) A face (sau a tăia) (fărâmi) ~ele A tăia în bucățele mici.

fărmă sf vz fărâmă

fărîmă s.f. 1 Fiecare dintre bucățile mici rămase în urma spargerii, sfărîmării unui obiect sau a unui material. ◊ expr. A (se) face (mici sau mii de) fărîme = a (se) sfărîma complet. 2 ext. Bucată foarte mică. 3 (la pl.) Resturi de mîncare. • pl. -e. / cuv. autoh.; cf. alb. thërrime.

FĂRÎMĂ (pl. -me) sf. 1 Bucățică foarte mică ruptă dintr’un obiect, sau dintr’un obiect care s’a rupt, s’a spart în mici bucățele: o ~ de pîine; a face fărîme, a fărîma, a sdrobi, a face bucăți: făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu ISP. ¶ 2 Fig. O cantitate foarte mică, o părticică mică, un pic: mînată spre locașul mîntuirii d’o ~ de nădejde DLVR.; o biată ~ de adevăr se cucerea mai greu decît o țară VLAH. [comp. alb. θărimă].

FĂRÎMICĂ, FĂRIMICĂ (pl. -ci) sf. 1 dim. FĂRÎMĂ: îl făcură mici fărîmici ODOB. ¶ 2 Fărîmă de pîine.

FĂRÎMIȚĂ (pl. -țe) sf. dim. FĂRÎMĂ: umerii obrazului scoși și nasul numai o ~ de sfîrc I. -GH..

FĂRÎMUȘĂ sf. dim. FĂRÎMĂ: coteii și mîțele din fărîmușile mesii stăpînilor se hrănesc CANT..

FĂRÎMĂ, fărîme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a spart, s-a rupt, s-a frînt etc.); firimitură. Fărîmă de pîine. ◊ Fig. Cum ar fi vrut minerii din Sasca și Donau... Să strîngă-n suflet, calde, fărîmele de soare. VINTILĂ, O. 25. [Papagalul] își umbrea din nou fărîma de aur din ochi... și recădea în somnolența și melancolia lui de exilat. ANGHEL, PR. 43. ◊ Expr. A (se) face (mici sau mii și) fărîme = a (se) fărîma, a (se) zdrobi, a (se) nimici. Carul s-a stricat... Și mici fărîme s-a făcut. SEVASTOS, N. 211. Cînd au socotit zmeii că l-au buchisat cum se cade și că l-au făcut fărîme, au intrat în casă bucuroși. SBIERA, P. 183. Făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu. ISPIRESCU, L. 131. Am o cățea cu dinții de oțel și, de i-oi da drumul, te face mii și fărîme! CREANGĂ, P. 90.

FĂRÎMELE s. f. pl. (Rar, în expr.) A tăia fărîmele = a tăia în bucăți mici. Am cerut o cățuie și foarfeci; am tăiat fărîmele scrisoarea și răvășelele viclenei și le-am pus pe jăratecul din cățuie. NEGRUZZI, S. I 66.

FĂRÎMĂ, fărîme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a fărîmat, s-a spart, s-a rupt etc.); firimitură. ♦ Expr. A (se) face (mici sau mii și) fărîme = a (se) fărîma, a (se) zdrobi, a (se) nimici. – Comp. alb. thërimë.

FĂRÎMELE s. f. pl. (Rar, în expr.) A tăia fărîmele = a tăia în bucați mici. – Din fărîmă + suf. -ele.

FĂRÂMĂ ~e f. 1) Bucată mică rămasă dintr-un întreg (după ce s-a sfarâmat, s-a rupt etc.). 2) fig. Parte minimală din ceva; strop; dram; picătură; pic. O ~ de nădejde. /cf. alb. thërrime

fărămă f. 1. bucățică foarte mică: o fărămă de pâine; 2. părticele râmase din ceva spart: fărăme de oală; 3. fig. parte foarte mică: o fărămă de speranță. [Cf. lat. FRAGMEN].

fărîmă f., pl. e (d. fărîm). Bucățică foarte mică: dă-mĭ o fărîmă de pîne. Fig. A avea o fărîmă de speranță. – Maĭ rar sf-. La Cost. (1, 285) fărímă.

fărâmă s. f., g.-d. art. fărâmei; pl. fărâme

fărâmă s. f., g.-d. art. fărâmei; pl. fărâme

fărâmă s.f., g.-d. art. fărâmei; pl. fărâme

FĂRÂMĂ s. 1. v. bucățică. 2. v. firimitură. 3. v. pic.

FĂRÎMĂ s. 1. bucățică, pic, (reg.) bucăcioară, bucățea, zdreală, (prin Transilv.) mangotă, mangură, (Olt.) scramură, (Olt. și sudul Transilv.) smicăraie, (Ban.) smicurătură. (Mănîncă o ~ de pîine.) 2. firimitură, (reg.) fărîmătură, sfărîmă. (A adunat ~ele de pîine de pe masă.) 3. fir. pic, picătură, pișcătură, strop, (reg.) piculete, strelice, țîră, (Mold. și Munt.) sleamă, (fig.) scînteie. (Nici o ~ de...)

fărâmea, fărâmele, s.f. (reg.; mai ales la pl.) bucățele mici.

fărấmă, fărâme, (fărâmătură, fărâmitură), s.f. Bucată, rămășiță, miez (de pâine). ■ (onom.) Fărâmă, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. thërrime.

fărâmă, fărâme, (fărâmătură), s.f. – Bucată, rămășiță, miez (de pâine). ♦ (onom.) Farâmă, Fârâmă, Făramă, Farama, Fărâmă, Faramă, Fărâma, Fărăma, Farâma, nume de familie (45 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cf. alb. thërrime (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. thërrime, din i.-e. *kér- „a vătăma; a se sparge, a se sfărâma” (Russu, 1970).