FÎIFÎI, pers. 3 fîlfîie, vb. IV. Intranz. 1. A da din aripi, producînd zgomotul caracteristic zborului. Din cînd în cînd saltă dintr-o brazdă neagră o ciocîrlie care fîlfîie pe deasupra noastră și țîrîie ușurel. SADOVEANU, O. A. II 116. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite, un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ◊ (Metaforic) Și-i era sufletul luminat, căci încetase a fîlfîi în ființa lui fluturele negru al neliniștii. SADOVEANU, N. P. 61. Peste fruntea-i încinsă de lauri, Larg fîlfîit-a Aripa slavei. TOMA, C. V. 40. Neagră-n urmă-ți noaptea vine, Fîlfîind din aripi pline De mister. COȘBUC, P. I 220. 2. (Despre o pînză, un steag etc.) A flutura, a se legăna în bătaia vîntului. Un steag fîlfîia întipărit pe cerul verde. CAMILAR, N. I 73. Pe luciul Dunării... Ian că se zărea plutind, Cu lopețile vîslind, Cu pînzele fîlfîind, Un caic mare, bogat. ALECSANDRI. P. P. 124. ◊ Tranz. A sărit sprinten din mersul trenului, fîlfîindu-și pelerina bogată. GALAN, Z. R. 170. 3. (Despre o flacără) A pîlpîi. Pe pereți, în bezna rece, Fîlfîind ca o aripă, para focului se trece. VLAHUȚĂ, P. 62. Lampa fîlfîia lungă, ca și cînd ar fi vrut să ajungă tavanul. EMINESCU, N. 58. – Prez. ind. și: fîlfîiește (ALEXANDRESCU, M. 158). – Variante: fălfîi (ISPIRESCU, L. 276), fîlfăi (SAHIA. U.R.S.S. 7) vb. IV.