frămîntá (-t, -at), vb. – 1. A preface aluatul într-o masă omogenă. – 2. A amesteca. – 3. A bate, a lovi. – 4. A chinui, a munci. – Mr. frimintu, frimintare, megl. frimint. Lat. fermentāre (Byhan 48; Meyer, Alb. St., IV, 53; Giuglea, Dacor., III, 576; Rosetti, I, 167). Evoluția semantică trebuie să se explice prin confuzia a două faze succesive în facerea pîinii, confuzie firească întrucît drojdia care produce dospirea se adaugă în timpul frămîntării. Pușcariu, ZRPh., XXXIII, 233; Pușcariu, Dacor., I, 415; Pușcariu 641; Candrea-Dens., 631; REW 3473; Capidan, Meglen., 130 și DAR preferă să plece de la fragmentāre; însă această soluție pare mai puțin probabilă, căci frămîntatul nu încearcă să „fragmenteze” sau să separe în particule, ci, dimpotrivă să lege și să unească aceste particule într-o masă. Der. frămîntător, adj. (care frămîntă; neliniștitor); frămîntătură, s. f. (aluat; frămîntare).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

frămî́nt, a -á v. tr. (d. lat. fermentare, a fermenta, maĭ degrabă de cît [!] de la fragmentare, a fragmenta). Amestec, învîrtesc, maĭ ales vorbind despre aluat, ca să facă o pastă omogenă. Calc mult: oameniĭ și caiĭ frămîntă noroĭu drumurilor. Fig. Agit, turmentez, chinuĭesc: răscoala frămîntă satu, grijile frămîntă oameniĭ. V. refl. Mă agit, mă chinuĭesc: nu vă maĭ frămîntațĭ, că nu vețĭ reuși! Îmĭ frămînt capu, îmĭ bat capu, mă chinuĭesc cugetînd. Îmĭ frămînt inima, mă consum de întristare. Îmĭ frămînt mînile [!], îmĭ frîng mînile, îmĭ împreun mînile agitîndu-le de mare neliniște, de îngrijorare. Mă frămînt cu firea, chibzuĭesc mult în mine.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink