FORMULĂ s. f. (< lat., it. formula, cf. fr. formule): expresie generală și invariabilă a unei idei sau relații, care poate fi aplicată în mai multe cazuri particulare. ◊ ~ de adresare (de politețe, de reverență): f. convențională consacrată, veche sau nouă, care era sau este folosită în raporturile dintre oameni și autorități, evidențiind natura acestor raporturi și rangurile celor cărora erau sau este adresată, ca de exemplu împărăția-ta, măria-ta, domnia-ta, înălțimea-ta, luminarea-ta, luminăția-ta, sfinția-ta, cucernicia-ta, excelența voastră etc. ◊ ~ eliptică: f. care are la bază o elipsă, ca de exemplu cum să nu, cum nu, ba bine că nu, de ce nu, n-are unde, n-are când, n-are cum, n-are încotro etc. ◊ ~ fixă: construcție (sintagmă, expresie, locuțiune) proprie stilurilor beletristic, științific și publicistic, care comunică concis și elocvent o idee, dând stilului vioiciune și sugestivitate. Limba română cunoaște foarte multe f. fixe, ca de exemplu în ultimă instanță, în ultimă analiză (înlocuite uneori nerecomandabil, prin analogie, cu în ultimă judecată și în ultimă perspectivă), prin prisma (înlocuită uneori nerecomandabil cu din această prismă, sub influența lui din această perspectivă), pune la dispoziție sau pune la bătaie (înlocuite nerecomandabil, prin analogie, cu pune la contribuție), la un nivel (înlocuită nerecomandabil, prin analogie, cu la un mod), pe teme (înlocuită nerecomandabil, prin analogie, cu pe probleme) etc.