folclor sn [At: MIREA, C. II. 135 / S: (înv) folklor / E: eg, fr folklore] 1 Totalitate a creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2 Știință care studiază creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare.

FOLCLOR s. n. 1. Totalitatea creațiilor artistice, obiceiurilor și tradițiilor populare. Folclorul fiecărui popor este oglinda bogăției sale sufletești, a simțirilor sale, a trecutului său. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 365, 3/4. 2. Știința care se ocupă cu creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile populare. Institutul de istorie literară și folclor al Academiei R.P.R.

FOLCLOR s.n. 1. Totalitatea tradițiilor, a obiceiurilor și a creațiilor artistice populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știința care studiază creațiile și tradițiile populare; folcloristică. [Scris și folklor. / < fr. folklore, engl. folklore < folk – popor, lore – știință].

FOLCLOR s. n. 1. totalitatea tradițiilor, a obiceiurilor și creațiilor artistice populare ale unei țări sau regiuni. 2. folcloristică. (< fr., engl. folklore)

FOLCLOR n. 1) Creație populară orală. 2) Ansamblu de producții artistice, create de un popor. 3) v. FOLCLORISTICĂ. /<engl. folklore

FOLKLOR s.n. v. folclor.

folklor n. 1. literatură populară, scrisă sau nescrisă; 2. arta de a culege și coordina tradițiunile populare. V. literatură.

*folklór n., pl. urĭ (engl. folk-lore, d. folk, popor, și lore, știință). Știința poporuluĭ (tradițiunĭ, poveștĭ, cîntece, credințe, costume ș. a.): folkloru Scandinaviiĭ e foarte bogat.

!folclor s. n.

!folclor (fol-clor/folc-lor) s. n.

folclor s. n. (sil. mf. folc-)

folclor

folclor.

FOLCLOR s. 1. v. literatură populară. 2. v. folcloristică.

FOLCLOR s. 1. literatură populară. (Culegere de ~ din...) 2. folcloristică. (Urmează un curs de ~.)

folclor s. n. – Totalitatea creațiilor artistice, a obiceiurilor și tradițiile populare. Engl. folklore.

FOLCLOR. Subst. Folclor, creație populară, artă populară, obiceiuri populare, tradiții populare, datini populare. Jocuri populare, dansuri populare; cîntece populare, muzică populară; teatru popular. Literatură populară, creație orală; folclor literar. Proză populară; poveste, basm; legendă; snoavă, fabulă. Poezie populară. Poezie epică; cîntec bătrînesc, cîntec voinicesc, cîntec haiducesc; baladă. Lirică populară; doină, doiniță (dim.), doinișoară; cîntec de lume; cîntec de dragoste; cîntec lăutăresc; cîntec de cătănie; cîntec de joc; strigătură, chiuitură; cîntec istoric; cîntec de leagăn. Ghicitoare, cimilitură. Proverb, zicătoare, zicală, zicătură. Bocet, cîntare de mort. Descîntec, descîntătură. Colind, colindare, colindat, colindă; urare; plugușor; buhai; sorcovă; capra, brezaie. Artist popular; cîntăreț popular, rapsod. Colindător. Folclorist; etnograf. Folcloristică, folclor. Folclorism. Adj. Folcloric; folcloristic; etnografic. Vb. A dansa, a juca. A cînta, a doini, a hori, a cimili (reg.). A boci. A colinda, a ura, a merge cu plugușorul, a merge cu capra; a sorcovi. V. aforism, artă, dansuri populare, literatură, obicei, poezie, proză.

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

FOLCLOR (< fr. folklore ; cf. engl. folk, popor și lore, știință) Totalitatea manifestărilor artistice ale unui popor (literatură, muzică, dans, teatru popular, joc, obiceiuri, tradiții etc.). Folosit pentru întîia oară de arheologul englez, William Thomas, termenul s-a impus și s-a generalizat. Lărgindu-i înțelesul, unii cercetători au cuprins în noțiunea folclor totalitatea valorilor care alcătuiesc civilizația și cultura popoarelor, domeniul acestuia confundîndu-se în bună parte eu acela al altor științe, ca etnografia, antropologia, etnologia etc. Pentru manifestările literare se folosesc o serie de termeni la fel de îndreptățiți: folclor literar, literatură populară_, literatură orală sau creație poetică orală. Se înțelege deci prin folclor literar totalitatea operelor poetice orale, create sau însușite de poporul muncitor, cu o vie circulație în rândurile maselor largi. În aceste creații se oglindește lupta poporului pentru libertate, năzuința spre o viață mai bună și mai dreaptă, frumusețea sentimentelor sale cele mai nobile. V.I. Lenin prețuia în chip deosebit creația folclorică, despre a cărei caracteristică spunea: „Cu ajutorul acestui material s-ar putea scrie o lucrare minunată despre năzuințele și nădejdile poporului.” De asemenea, creațiile folclorice sînt realizate într-o formă artistică accesibilă tuturor. Din aceste trăsături, derivă una din trăsăturile specifice: caracterul popular al literaturii folclorice. O altă trăsătură este oralitatea, care se referă atît la crearea, cît și la transmiterea și răspîndirea folclorului prin viu grai, precum și anonimatul și caracterul colectiv al creațiilor populare. Circulînd pe cale orală, folclorul se înnoiește, se adaptează epocilor istorice prin care a trecut, tinde să fie permanent contemporan cu concepția și năzuințele colectivităților. Datorită circulației orale, el poartă urmele timpului cînd a fost creat și al epocilor prin care a circulat. De pildă, în zilele noastre, cîntecele populare nu mai sînt dominate de sentimente de jale și dor sau de revoltă, ca în trecut, ci exprimă bucuria și fericirea vieții noi din patria noastră (Neghiniță neagră, Mîndru-i codru și-nfrunzit etc.). Socotit „răsunet al trecutului și voce puternică a prezentului”, folclorul, privit din unghiuri diferite, prezintă pentru cercetători valori diferite (antropologice, istorice, sociale, artistice, filozofice, psihologice etc.).

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.