FILOSOF, -OAFĂ, filosofi, -oafe, s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă sistematic cu studiul filosofiei, care are ca profesie filosofia; persoană care are o concepție filosofică proprie; gânditor. 2. (Pop.) Om învățat, priceput în toate; spec. astrolog. 3. Persoană care are o atitudine înțeleaptă față de viață. [Var.: filozof, -oafă s. m. și f.] – Din ngr. philósophos, fr. philosophe.

FILOSOFIE, filosofii, s. f. 1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. 2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei științe. 3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. [Var.: filozofie s. f.] – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.

FILOZOF s. m. și f. v. filosof.

FILOZOFIE s. f. v. filosofie.

filosof, ~oafă smf vz filozof

filosofie sf vz filozofie

filozof, ~oafă smf [At: VARLAAM, C. 193, / V: ~osof / A: (înv) ~osof / Pl: ~i, ~oafe / E: fr philosophe, ngr φιλόσοφος] 1 Persoană care se ocupă cu filozofia (1). 2 Persoană care are o concepție proprie în domeniul filozofiei (1) Si: gânditor 3 (Pop) Om învățat, priceput în toate. 4 (Pop; spc) Astrolog. 5 Persoană care are o atitudine înțeleaptă față de viață Si: înțelept. 6 (Irn sau dep) Persoană afectată, cu pretenții de erudiție.

filozofie sf [At: DOSOFTEI, V. S. 131/1 / V: ~oso~ / Pl: ~ii / E: ngr φιλοσοφία, fr philosophie] 1 Știință constituită dintr-un ansamblu coerent de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. 2 Concepție generală despre lume și viață. 3 (Îs) ~ lingvistică Teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei (1) la termenii limbajului. 4 Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei științe. 5 (Îs) ~a culturii Disciplină teoretică care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii. 6 Sistem de gândire filozofică propriu unui individ, unei țări, unei școli, unei culturi. 7 Studiu al gândirii filozofice și al istoriei acesteia. 8 Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții. 9 Mod specific de a privi problemele vieții. 10 (Pex) Ansamblu de precepte pe care se bazează conduita unui individ. 11 (Fam) Problemă greu de rezolvat. 12 (Fam; îe) Nu e mare ~ sau nu e nici o ~ Este un lucru ușor de realizat (sub aparența de dificultate).

FILOSOF, -OAFĂ s. m. și f. v. filozof.

FILOZOF, -OAFĂ, filozofi, -oafe, s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă cu filozofia, care studiază și prelucrează problemele fundamentale ale filozofiei, care are o concepție proprie în domeniul filozofiei; gânditor. 2. (Pop.) Om învățat, priceput în toate; spec. astrolog. 3. Persoană care are o atitudine înțeleaptă față de viață. [Var.: filosof, -oafă s. m. și f.] – Din ngr. philósophos, fr. philosophe.

FILOZOFIE, filozofii, s. f. 1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. 2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei științe. 3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.

FILOSOF s. m. v. filozof.

FILOZOF, -OAFĂ, filozofi, -oafe, s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă cu filozofia, care studiază și prelucrează problemele fundamentale ale filozofiei; gînditor. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. CAMIL PETRESCU, U. N. 83. 2. (Popular, în forma filosof) Om învățat, priceput în toate; (mai ales) astrolog. După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filosofii săi și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. A îmblat pe la vraci și filosofi ca să le caute la stele și să le ghicească dacă or să facă copii. ISPIRESCU, L. 1. 3. Fig. Persoană care are o atitudine înțeleaptă față de viață. – Variantă: (popular, arhaic) filosof s. m.

FILOZOFIE, filozofii, s. f. 1. Știința despre legile cele mai generale ale dezvoltării naturii, societății și gîndirii. Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, și îndeosebi a filozofiei moderne, este problema raportului dintre gîndire și existență. MARX-ENGELS, O. A. II 336. Filozofia cea mai nouă este tot atît de partinică ca și cu două mii de ani în urmă. LENIN, O. XIV 352. Prin studiul istoriei filozofiei înțelegem studiul istoriei zămislirii, apariției și evoluției concepției științifice despre lume și legile acesteia. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 176, 2/5. ◊ Filozofie materialistă = materialism. Filozofie idealistă = idealism. ♦ (Cu sens colectiv) Lucrări care se ocupă de probleme filozofice. Citea mai multă filozofie decît medicină. BART, E. 120. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. Filozofia matematicii. Filozofia dreptului. 3. (Rar) Atitudine impasibilă față de întîmplările vieții. V. înțelepciune. 4. (Familiar) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. Nu-i mare filozofie să patinezi.

FILOSOF, -OAFĂ s.m. și f. v. filozof.

FILOSOFIE s.f. v. filozofie.

FILOZOF, -OAFĂ s.m. și f. 1. Specialist în filozofie; gînditor. 2. (Fig.) Înțelept; om echilibrat. [Pl. -ofi, -oafe, var. filosof, -oafă s.m.f. / < fr. philosophe, cf. lat. philosophus, gr. philosophos < philos – prieten, sophia – înțelepciune].

FILOZOFIE s.f. 1. Formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. ◊ Filozofie lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. ◊ Filozofia culturii = disciplină teoretică care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii. 3. Comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, a unor nenorociri etc.; fel al cuiva de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Problemă greu de rezolvat. [Gen. -iei, var. filosofie s.f. / < lat., gr. philosophia < philein – a iubi, sophia – înțelepciune, cf. fr. philosophie].

FILOZOF, -OAFĂ s. m. f. 1. specialist în filozofie; gânditor. 2. (fig.) înțelept; om echilibrat. (< fr. philosophe, lat. philosophus, gr. philosophos)

FILOZOFIE s. f. 1. concepție generală despre lume și viață, formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. ♦ ~ lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. ♦ ă culturii = disciplină teoretică relativ autonomă, care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii. 3. comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea și viața; înțelepciune, stoicism. 4. (fam.) problemă greu de rezolvat. 5. sistem filozofic aparținând unei persoane, școli sau epoci. (< fr. philosophie, gr. philosophia)

cântăreț-filozof s. m. 1967 Interpret de melodii ale căror texte pun probleme filozofice v. cântăreț-autor

filosof-poet s. m. 1978 Filozof care scrie poezii v. poet-filosof (din filozof + poet)

poet-filosof s. m. Poet având o activitate filozofică notorie ◊ „Va trebui să descopere imaginea adevărului, așa cum spunea cândva poetul-filosof Lucian Blaga.” Cont. 30 IX 66 p. 5. ◊ „Lucian Blaga – filosoful-poet, poetul-filosof mi se pare o apariție deosebită.” Luc. 29 IV 78 p. 4 (din poet + filosof)

FILOZOF ~oafă, (~ofi, ~oafe) m. și f. 1) Persoană care a alcătuit o doctrină filozofică sau a elaborat elemente pentru o astfel de doctrină. 2) Specialist în filozofie. 3) fig. pop. Persoană atotștiutoare; om înțelept. /<gr. philosophos, fr. philosophe

FILOZOFIE ~i f. 1) Concepție generală despre lume și viață, proprie unui gânditor sau unui grup de gânditori. 2) Știință care se ocupă cu studierea legilor și principiilor generale ale existenței și dezvoltării naturii, societății și gândirii. 3) Bază metodologică pe care se sprijină o știință; ansamblu de principii metodologice. ~a limbii. 4) Atitudine specifică; comportament personal. 5) Problemă greu de rezolvat; lucru greu de făcut. 6) iron. Vorbire încurcată și abstractă. A început o ~ ! [Art. filozofia; G.-D. filozofiei; Sil. -fi-e] /<gr. philosophia, fr. philosophie

filozof m. 1. cel ce cercetează cauzele și principiile lucrurilor; 2. cel ce se consacră studiului înțelepciunii; 3. om care trăiește liniștit și retras; 4. învățat în genere: 5. în graiul popular, cititor de stele: dacă veni filozoful, îl puse la stele ISP.; 6. incredul, sceptic.

filozofie f. 1. în sens propriu, iubirea înțelepciunii, căutarea adevărului, a principiilor și a rațiunii lucrurilor; 2. doctrină, sistemă particulară unui filozof: filozofia lui Epicur; 3. studiul ideilor generale relativ la o știință sau artă: filozofia istoriei; 4. curs de filozofie; 5. fig. tărie sufletească, superioritate intelectuală.

*filosóf, -oáfă s. (vgr. philósophos). În vechime, cel care studia natura. Azĭ, cel care studiază filosofia. Fig. Înțelept, resemnat, liniștit și retras. – Și -zóf (după fr.). V. filfison.

*filosofíe f. (vgr. philosophia, d. philos, amic, și sophía, înțelepciune). Știința generală a lucrurilor, principiilor și cauzelor: fie-care știință particulară are filosofia eĭ. Sistemă particulară unuĭ filosof celebru, uneĭ școale, uneĭ epocĭ: filosofia luĭ Aristotele. Înălțare de spirit, rațiune, resemnare, indiferență față de accidentele vĭețiĭ, de prejudiciĭ, de avere ș. a.: suferițĭ cu filosofie nenorocirea. Clasă, curs în care se învață psihologia, morala, logica și metafizica: a urma filosofia. Vechĭ. Pricepere, iscusință. – Și -zofíe (după fr.). – Ceĭ maĭ marĭ filosofĭ aŭ fost, la Grecĭ: Talete, Pitagora, Socrate, Platone, Aristotele, Epicur, Zenone; la Romanĭ: Cicerone, Lucrețiŭ, Séneca, Marcu Aureliŭ; din evu mediŭ pînă astăzĭ: Abélard, sfîntu Toma, Bacon, Descartes, Locke, Spinoza, Malebranche, Fénelon, Bossuet, Leibniz, Kant, Condillac, Fichte, Hegel, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, ĭar în ultimu timp, în Francia: Maine de Biran, Auguste Comte, Renouvier ș. a. În România: Conta.

*filozóf, V. filosof.

filosof v. filozof

filosofie v. filozofie

!filozof/ (livr.) filosof s. m., pl. filozofi/filosofi

!filozofie/ (livr.) filosofie s. f., art. filozofia/filosofia, g.-d. art. filozofiei/filosofiei; pl. filozofii/filosofii, art. filozofiile/filosofiile (desp. fi-i-)

!filosof/filozof s. m., pl. filosofi/filozofi

!filosofie/filozofie s. f., art. filosofia/filozofia, g.-d. art. filosofiei/filozofiei; pl. filosofii/filozofii, art. filosofiile/ filozofiile

filozof v. filosof

filozofie v. filosofie

filozof s. m., pl. filozofi

filozofie s. f., art. filozofia, g.-d. art. filozofiei; pl. filozofii, art. filozofiile

filozof

filozofie

filosof, -fi.

FILOZOF s. 1. cugetător, gânditor, (înv.) cugetăreț. (Un mare ~ german.) 2. v. înțelept.

FILOZOF s. v. astrolog.

FILOZOFIE s. v. înțelepciune.

filozof s. v. ASTROLOG.

FILOZOF s. 1. cugetător, gînditor, (înv.) cugetăreț. (Un mare ~ materialist.) 2. gînditor, înțelept. (Cei șapte ~ ai lumii antice.)

FILOZOFIE s. înțelepciune. (Din ~ poporului român.)

filosof (filosofi), s. m. – Persoană care se ocupă cu filosofia, gînditor. – Var. filozof, cu der. – Mr. filozuf. Gr. φιλόσοφος, în parte prin intermediul fr. philosophe (Murnu 25). Apare din sec. XVII. Este posibil să fi intrat în rom. prin intermediul lat. philosophus, al cărui rezultat normal, *firosof nu s-a păstrat, dar care pare a fi atestat de calamburul firoscos (< *firosof încrucișat cu din fire scos), care se înțelege mai puțin dacă trebuie să plecăm de la filosof. Contactul literar cu ngr. a contribuit probabil la înlocuirea formei tradiționale cu cea modernă. Der. filosofie, s. f., din gr. φιλοσοφία (sec. XVII), și modern din fr. philosophie; filosofic, adj., din fr. philosophique; filosofesc, adj. (înv., filosofic); filosofește, adv. (înv., în chip filosofic); filosofisi, vb. (înv., a filosofa).

FILOZOFIE. Subst. Filozofie, înțelepciune, gîndire; sistem filozofic, teorie filozofică, doctrină filozofică, principiu filozofic, filozofem. Filozofia științei. Școală filozofică, curent filozofic, orientare filozofică, concepție filozofică. Filozofia istoriei; filozofia culturii; filozofia politică. Filozofia materialistă, materialism filozofic; materialism. Filozofia idealistă, idealism filozofic, idealism. Filozofia antică; școala eleată; școala ioniană; școala cinică; școala cirenaică; școala stoică, stoicism; epicurism; peripatetism; platonism. Agnosticism; antropocentrism; antropomorfism; antropopatism; asociaționism; atomism; atomism logic; averroism; cartezianism; cazualism; conceptualism; confucianism; constructivism; convenționalism; creaționism; daoism; deism; determinism; dualism; emanatism; emanaționism; empiriocriticism, machism, empiriomonism; epifenomenalism; energetism; existențialism; fatalism; fenomenalism, fenomenism; fenomenologie; ficționalism; fideism; filozofia naturii; filozofia vieții; finalism; fizicalism; formalism; gimnozofie; gnosticism; gîndirism; hegelianism; hilozoism; holism; idealism; idealism subiectiv; idealism obiectiv; iluminism, luminism; indeterminism; infinitism; instrumentalism; intelectualism; intuiționism, iraționalism; bergsonism; kantianism, kantism, priticism; marxism-leninism; materialism naiv (spontan); materialism antic; materialism metafizic; materialism mecanicist, mecanicism, materialism vulgar; materialism dialectic; monadism; monism; nativism; naturalism; neohegelianism; neoconfucianism; neokantianism; neoplatonism; neopozitivism; neoraționalism; neorealism; neotomism; ocazionalism; operaționalism; panpsihism; panteism; personalism; pironism; pitagorism; pozitivism; pragmatism, utilitarism; predeterminism; preformism; raționalism; relativism; scientism; scolatică; semanticism; senzualism; solipsism; spiritualism, structuralism; subiectivism; teism; tomism; teleologie, finalism; teozofie; vitalism; voluntarism. Filozof, gînditor, cugetător; filozofard (depr.). Adj. Filozofic, filozofesc (înv.), de filozofie. Materialist, idealist. Vb. A face filozofie, a se ocupa de filozofie; a gîndi, a reflecta, a medita; a filozofa (fam.), a filosofisi (grecism înv.). Adv. (În mod) filozofic, din punct de vedere filozofic, filozoficește (rar). V. cunoaștere, gîndire, idee, învățare.

FILO-₃ „iubitor, afinitate, atracție”. ◊ gr. philos „prieten, iubitor” > fr. philo-, germ. id., engl. id., L. sav. id., it. filo- > rom. filo-. □ ~dendron (v. -dendron), s. m., plantă decorativă exotică, cu frunze mari lobate și cu rădăcini aeriene; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în filologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază textele vechi și operele literare din punctul de vedere al limbii; ~pter (v. -pter), adj., (despre microorganisme) care trăiește pe aripi sau pe aripioare; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., înclinație deosebită pentru arte și invenții tehnice; ~zof (v. -zof), s. m. și f., specialist în filozofie; ~zofie (v. -zofie), s. f., 1. Ramură a culturii spirituale și formă a conștiinței sociale constituită dintr-un ansamblu de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei generale. 2. Totalitate a concepțiilor și principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau științe. corectat(ă)

Iustin Martirul și Filozoful (100-167 d. Hr.), sfânt martir, n. în Sihem, capitala Samariei. A studiat filozofia lui Platon, iar după creștinare a scris mai multe opere pentru apărarea creștinismului, printre care Apologia religiei creștine, Cuvântări către greci, Dialog cu iudeul Trifon etc. Refuzând să jertfească idolilor, a fost martirizat și executat prin decapitare în timpul împăratului Marc Aureliu. Este sărbătorit la 1 iunie.

FILOZÓF, -OÁFĂ (< ngr., fr., lat.) s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă sistematic cu studiul filozofiei, care are ca profesiune filozofia; persoană cu o concepție filozofică proprie, gânditor. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Pitagora spre a se numi astfel pe sine, refuzând, din modestie, numele de „înțelept” (gr. sophos). Ulterior, a denumit pe cel ce se dedică filozofiei sau se ocupă cu filozofia, în sens moral, ca mod de viață. Din Antichitate și până în sec. 18, a fost sinonim cu savant. În Evul Mediu, alchimiștii erau numiți f., iar în sec. 18, termenul este aplicat intelectualilor partizani ai rațiunii, ai „luminilor” (Voltaire, Diderot, Rousseau, D’Alembert, D’Holbach). 2. Fig. Persoană cu o atitudine înțeleaptă, echilibrată față de viață.

FILOZOFÍE (< fr.; {s} gr. philos „iubitor” + sophia „înțelepciune”) s. f. 1. Inițial, doar năzuința interioară, iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin f. se înțelegea un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar f. însăși era privită ca „știință primă și supremă”, ca „știință prin excelență” sau „știința absolută”. Față de știință și religie, f., în natura ei, este interogativă și polimorfă, ceea ce implică o eternă revenire asupra obiectului și condițiilor posibilității ei. De la presocratici la Hegel, dominante sunt construcțiile ontologice sau metafizice, de felul celor ale lui Platon sau Aristotel, având ca punct de plecare marile întrebări privind ființa în sine și ființa determinată. Trecerea fizicii din condiția de f. secundă în aceea de știință, în sec. 16-17, reflecțiile lui Descartes, Leibniz, Locke ș.a. asupra implicațiilor filozofice ale noilor rezultate științifice și mai ales opera lui Kant determină orientarea f. către cercetarea posibilităților și condițiilor cunoașterii. În sec. 20, în locul sistemelor atotcuprinzătoare se impun filozofiile care încearcă o anumită „deconstruire” a totalității și care aplică metoda analizei, evidențiind rolul constitutiv al limbajului în cunoașterea, acțiunea și existența umană. Din această perspectivă sunt reconstruite în prezent metafizica, etica și alte părți ale f. tradiționale. Finitudinea existenței umane, intenționalitatea actelor de conștiință, logica științei etc. au devenit domenii importante ale meditației filozofice, alături de eternele întrebări cu semnificație general umană. ◊ F. primă = parte a f. (la Aristotel, Toma d’Aquino, Descartes, Hobbes ș.a.) care studiază primele cauze și primele principii sau ființa în sine; metafizică. Numită astfel în raport cu f. secundă, care studiază cauzele și principiile mișcării în natură (fizică). F. creștină = ansamblu de idei filozofice dezvoltate în Evul Mediu pe baza sintezei dintre f. veche (în special, platonismul și neoplatonismul, aristotelismul și stoicismul) și ideile creștine, considerând revelația ca indispensabilă pentru rațiune, deși, formal, acestea apar ca distincte; p. ext. orice f. pentru care revelația și adevărurile teologiei creștine sunt inatacabile (filozofia lui Kierkegaard, existențialismul creștin, filozofia lui Nae Ionescu etc.). Filozofia istoriei = disciplină filozofică în cadrul căreia se disting, pe de o parte, analiza istoriografiei, consacrată evidențierii specificului cunoașterii istorice, iar pe de alta, încercările de a descoperi în schimbările, ciclurile, tradițiile societății sensuri sau semnificații care scapă cercetării istorice propriu-zise. Filozofia naturii sau f. naturală = ansamblul teoriilor având drept obiect natura sau realitatea fizică; în Renaștere, știința bazată pe experiment. În medii postkantiene, f.n. se constituie ca teorie generală despre natură, opusă f. spiritului, dar construită tot cu ajutorul conceptelor rațiunii (Schelling, Hegel). F. politică = studierea, sub aspectul semnificației, condițiilor și implicațiilor, a unor fenomene politice precum puterea, drepturile omului, libertatea individului, acțiunea politică, dar și a cunoștințelor și științei politice, din punct de vedere logic și metodologic. Filozofia religiei = ansamblul de cercetări filozofice privind natura religiei, credinței și revelației, natura și semnificația experienței religioase, relația religiei cu știința și cultura, limbajul și simbolismul religios etc. Ca disciplină distinctă, s-a constituit în epoca „luminilor”, dar preocupările de acest gen sunt tot atât de vechi ca și f. Filozofia științei = disciplină aflată la granița f. cu știința, care investighează și analizează natura, adevărul și valoarea științei, metodele, presupozițiile și categoriile cunoașterii științifice etc. S-a constituit ca atare la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20; cuprinde atât probleme speciale, intim legate de cercetarea științifică, cât și probleme cu un accentuat caracter metafizic, reunind deopotrivă eforturi ale oamenilor de știință și ale filozofilor. Filozofia vieții = curent filozofic inițiat de Nietzsche, solicitând restructurarea scării valorilor prin considerarea cunoașterii și a vieții sociale din perspectiva artei și a artei din punctul de vedere al „vieții”. F. istorică a vieții (Dilthey), intuiționismul bergsonian sunt form ulterioare ale f.v. La fel, filozofiile lui Spengler, Fouillée, Ravaisson, Unamuno, Ortega y Gasset ș.a. ◊ Filozofia culturii = disciplină relativ autonomă, constituită în sec. 19, dar fiind prezentă ca preocupare la numeroși gânditori, istorici, scriitori, poeți, eseiști etc. în Antichitate, Evul Mediu, Renaștere și Epoca modernă. Ea își propune definirea genetică, structurală și funcțională a conceptului de cultură, aceasta fiind studiată în integralitatea corelațiilor sale constitutive interne și a conexiunilor în care este integrată. Filozofia valorii v. axiologie și valoare. Filozofia limbajului se impune după cel de-al doilea război mondial, prin contribuția lui L. Wittgenstein și a școlii de la Oxford (G. Ryle, I. Hustin, P. Strawson, S. Hampshire), ca o analiză a sensurilor limbii, a raporturile dintre limbă și gândire, dintre limbă și realitate. ♦ Doctrină sau sistem filozofic constituit (f. lui Platon, f. lui Hegel). ♦ Ansamblul doctrinelor filozofice dintr-o epocă sau dintr-o țară (f. greacă, f. modernă). 2. Principiile de bază ale unei instituții sau organizații. 3. Comportare, atitudine (înțeleaptă) față de problemele vieții; fel de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, de rezolvat.

O, VITAE PHILOSOPHIA DUX! (lat.) o, filozofie, călăuza vieții! – Cicero, „Tusculanae disputationes”, V, 2. În concepția anticilor, filozofia reprezenta suma cunoștințelor despre Univers și chintesența înțelepciunii omenești.

REVISTA DE FILOZOFIE, revistă trimestrială apărută la București (1923 și 1943), sub direcția lui C. Rădulescu-Motru, cu seria nouă a publicației „Studii filozofice” (1907-1919). În perioada 1954-1963 a apărut revista „Cercetări filozofice”, care din 1963 și-a schimbat titlul în „Revista de filozofie”. Editată de Institutul de Filozofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române.

SI TACUISSES, PHILOSOPHUS MANSISSES (lat.) dacă tăceai, filozof rămâneai – Boethius, „De consolatione philosophiae”, II, 13. Cuvinte devenite proverbiale, prin traducere, în numeroase limbi.

Cei șapte înțelepți – este denumirea sub care sînt cunoscuți în istorie șapte filozofi și oameni de stat ai Greciei antice (secolul al VI-lea î.e.n.): Bias din Priene, Chilon din Lacedemona (Sparta), Cleobul din Lindos, Periandru din Corint, Pittacus din Mitilene, Solon din Atena și Thales din Milet. De ce numărul înțelepților a fost statornicit la 7? Fiindcă 7 era o cifră „plăcută zeilor” și se bucura în antichitate de o deosebită trecere (vezi Numero deus impari gaudet). Istoricul Plutarh relatează însă că la grupul acestor înțelepți au fost adăugați și alții, ca: Anacharsis – scitul, Epimenide – cretanul etc., așa încît numărul lor ajunsese la 10 și chiar la 16. Tot Plutarh, în Ospățul celor șapte înțelepți, istorisește despre ei tot felul de anecdote și le atribuie cîte o cugetare, adoptată ca deviză a vieții. De pildă, maxima lui Solon era: În toate, să ai în vedere sfîrșitul; a lui Thales: Cunoaște-te pe tine însuți (vezi); a lui Bias: Port totul cu mine (vezi Omnia mecum porto); a lui Cleobul: Să as o măsură în toate ș.a.m.d. Cuvîntul lor era ascultat, sfaturile erau urmate. De aceea, la vremea lor și mult timp mai tîrziu, expresia „cei șapte înțelepți” însemna o culme a gîndirii, un superlativ al chibzuinței. IST.