falaitar sm [At: COSTINESCU / P: ~la-i~ / V: ~lei~, farei~ / Pl: ~i / E: rs фореитор] 1 (Înv) 1 Călăreț care preceda o trăsură domnească sau boierească. 2 Vizitiu care conducea o trăsură cu patru cai călărind unul din caii din față.

†FALAITAR sm. Călăreț pe unul din caii înaintași înhămați la o trăsură boierească sau de paradă: iată că sosește dinaintea hanului o caleașcă mare cu ~ și cu o ceată de curteni călări CAR.; iată, în costume de amirali, ~ii care duc călări steagurile BR. -VN. [rus. forejtorŭ < germ. Vorreiter].

FALAITAR, falaitari, s. m. (Învechit) Călăreț care mergea înaintea unei trăsuri domnești sau boierești sau care ținea caii de dîrlogi, la ceremonii. – Pronunțat: -lai-.

falaitar m. călăreț ce preceda o trăsură domnească sau boierească: patru telegari cu falaitar CAR. [Ung. FELLAITÁR (din nemț. VORREITER].

falaĭtár m. (ung. fullajtár, d. germ. vor-reiter, care călărește înainte, de unde vine și rus. foréĭtor. V. falet, răĭtar). Vest. Vizitiŭ care, șezînd călare, mînă o trăsură cu patru caĭ înaintașĭ saŭ călăreț care merge înaintea unuĭ cortegiŭ.

faleitar sm vz falaitar

fareitar sm vz falaitar

‡FALET (pl. -eturi) sn. Atelaj de patru cai înhămați cîte o pereche și pe doi din cari încalecă doi vizitii sau surugii în costume bogate: o cucoană ... permițîndu-și într’o zi a ieșit la plimbare cu ~uri a produs un mare scandal ALECS. [comp. FALAITAR].

falaitar (înv.) (desp. -lai-) s. m., pl. falaitari

falaitar (înv.) (-lai-) s. m., pl. falaitari

falaitar s. m. (sil. -lai-), pl. falaitari

falaitar (falaitari), s. m. – Servitor călare care mergea înaintea trăsurii. – Var. fălăitar. Germ. Vorreiter, prin intermediul rus. foreitor (DAR) sau din mag. fellajtár (Cihac, II, 497), cf. sb. feletar, din mag. (Daničič, III, 48). Pare identic cu falet, s. n. (atelaj din două perechie de cai, cu servitori (fr. piqueurs) călare pe aceștia): După Bogrea, Dacor., IV, 813, acest ultim cuvînt ar fi germ. Valet „servitor”; pare mai curînd o formație retrogradă și arficială de la falaitar, încrucișare cu Valet.