EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

A EXCLAMÁ exclám tranz. (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu o intonație deosebită. /<fr. exclamer, lat. exclamare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EXCLAMÁ vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i. exclám, 3,6 -mă, var. esclama vb. I. / < fr. exclamer, lat. exclamare].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EXCLAMÁ vb. tr. a scoate o exclamație; a striga. (< fr. exclamer, lat. exclamare)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EXCLAMÁ vb. a striga. (Bravo!, a ~ el.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

exclamá vb., ind. prez. 1 sg. exclám, 3 sg. și pl. exclámă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*exclám, a -á v. intr. (lat. ex-clámo, -áre. V. chem). Strig, scot strigăte, exclamațiunĭ: vaĭ! exclamă el. V. tr. A exclama o vorbă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink