EVLAVIE s. f. Sentiment religios exteriorizat printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor bisericești; cucernicie, pietate, religiozitate. Cu evlavie și rar, Tomșa făcu trei cruci și sărută cartea sfîntă cu ochii închiși. SADOVEANU, O. VII 72. ◊ (Ironic) Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri. EMINESCU, O. I 150. ◊ (Poetic) Cînd însuși glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii. EMINESCU, O. I 120. ♦ Fig. Comportare respectuoasă; reculegere. Vartolomeu Diaconu urmărea plimbarea streinului cu o adevărată și mută evlavie. C.PETRESCU, A. 287. Dar ne-am grăbi, că sîntem cam de departe, încheie el, înclinîndu-se cu oarecare evlavie înaintea mea. HOGAȘ, M. N. 112.