EPIGRÁMĂ, epigrame, s. f. Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică. – Din fr. épigramme, lat. epigramma.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EPIGRÁMĂ ~e f. Poezie lirică de proporții reduse care satirizează trăsăturile morale negative ale unei persoane sau anumite stări de lucruri, terminându-se, de obicei, printr-o poantă ironică. [Sil. -pi-gra-] /<fr. épigramme, lat. epigramma
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EPIGRÁMĂ s.f. 1. (Ant.) Inscripție pe morminte, monumente, vase etc. 2. (Lit.) Specie de poezie (scurtă) cu caracter satirizant, care se sfârșește printr-o poantă ironică, mușcătoare la adresa unui personaj, a unui fapt etc. [< fr. épigramme, it., lat. epigramma, cf. gr. epi – deasupra, gramma – inscripție].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EPIGRÁMĂ s. f. 1. (ant.) inscripție pe pietre funerare, monumente, vase etc. 2. poemă scurtă pe orice temă, de felul celor cultivate în epoca elenistică la Alexandria. 3. specie de poezie scurtă, cu caracter satirizant, care se sfârșește printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc. (< fr. épigramme, lat. epigramma)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

epigrámă s. f. (sil. -gra-), g.-d. art. epigrámei; pl. epigráme
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*epigrámă f., pl. e (vgr. epi-gramma. V. pro-gramă). La ceĭ vechĭ, inscripțiune în proză orĭ în versurĭ pe un monument. Mică poezie care se termină c’o ironie: epigramele luĭ Marțial îs virulente și spirituale.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink