EPAVĂ, epave, s. f. Navă scufundată sau eșuată. ♦ Fig. Persoană ajunsă într-o stare fizică sau morală mizerabilă, om distrus, ruinat (fizic sau moral). – Din fr. épave.

epavă sf [At: M. I. CARAGIALE, C. 105 / Pl: ~ve / E: fr épave] 1 Carcasă a unei nave scufundate sau eșuate. 2 Navă distrusă sau naufragiată. 3 (Pex) Rămășiță. 4 Obiect abandonat. 5 (Fig) Persoană ajunsă într-o stare fizică și morală deplorabilă.

EPAVĂ, epave, s. f. Rămășiță a unei nave scufundate sau eșuate. ♦ Fig. Persoană ajunsă într-o stare fizică sau morală mizerabilă, om distrus, ruinat (fizic sau moral). – Din fr. épave.

EPAVĂ, epave, s. f. Rămășiță a unei nave distruse sau naufragiate, care plutește în larg sau este adusă de valuri în apropierea țărmului ori pe țărm. Apa se oprea acolo învîrtindu-se cîtva timp în loc, în ochiul de anafor format de epava unui vechi vapor. BART, S. M. 71. ♦ Fig. Persoană ajunsă în mizerie fizică și morală.

EPAVĂ s.f. 1. Resturi, rămășițe ale unei nave distruse sau naufragiate, aruncate de mare pe țărm; navă distrusă sau naufragiată. 2. (Fig.) Om distrus, ruinat (fizic și moral). [< fr. épave].

EPAVĂ s. f. 1. (parte dintr-o) navă naufragiată sau eșuată. 2. (fig.) om distrus, ruinat (fizic și moral). (< fr. épave)

EPAVĂ ~e f. 1) Rest al unei nave naufragiate. 2) fig. Persoană care a decăzut din punct de vedere fizic și moral. [G.-D. epavei] /<fr. épave

*epávă f., pl. e (fr. ’epave, „speriat”, apoĭ „epavă”, d. lat. expavídus, spăĭmîntat. Întîĭ s’a zis despre oile saŭ albinele speriate, care se împrăștie, apoĭ despre sfărîmăturile uneĭ corăbiĭ sfărămate. V. spăĭmînt). Sfărîmătură de corabie saŭ din alt vehicul. Fig. Rest, rămășiță (dintr’o avere, dintr’un partid, dintr’o sănătate): acest om e o epavă din ceĭa ce a fost.

epavă s. f., g.-d. art. epavei; pl. epave

epavă s. f., g.-d. art. epavei; pl. epave

epavă s. f., g.-d. art. epavei; pl. epave