EOCÉN, -Ă, eoceni, -e, s. n. î. S. n. Epocă geologică cuprinsă în prima parte a perioadei paleogene, caracterizată mai ales prin existența numuliților, lamelibranhiatelor, gasteropodelor, echinidelor și mamiferelor. 2. Adj. Care se referă la epoca eocenului (1). [Pr.: e-o-] – Din fr. éocène.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

EOCÉN n. Epoca a doua a perioadei paleogene, caracterizată prin anumite specii de numuliți, gasteropode, echinide și mamifere. /<fr. éocene
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EOCÉN s.n. Epoca (seria) mijlocie a paleogenului. // adj. Care aparține acestei epoci. [Pron. e-o-. / < fr. eocène, cf. gr. eos – auroră, kainos – recent].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EOCÉN, -Ă, eoceni, -e, adj., s.n. (Din) epoca mijlocie a paleogenului. (din fr. éocène)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de tavi | Semnalează o greșeală | Permalink

eocén adj. m. (sil. e-o-), pl. eocéni; f. sg. eocénă, pl. eocéne
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eocén s. n. (sil. e-o-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*eocén, -ă adj. (vgr. eós, auroră, și kainós, recent. V. mio-cen). Geol. Se zice despre stratu cel maĭ vechĭ din terenu terțiar. S. n. Maĭmuțele apar la finele eocenuluĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink