ENCICLOPEDIE s. f. (< fr. encyclopédie, cf. gr. en „în” + kyklos „cerc” + paideia „educație”, „învățământ”): lucrare lexicografică de mare întindere, care cuprinde sistematic cunoștințe amănunțite, termeni de bază (nume comune și proprii) dintr-un singur domeniu (e. de specialitate) sau din toate domeniile cunoașterii umane (e. universală), fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri de activitate. Lucrări cu caracter enciclopedic au existat încă din antichitate: la egipteni (în mileniul al doilea î.e.n.), la chinezi (în secolele al XII-lea – al X-lea î.e.n.), la greci, la romani, la arabi etc. În evul mediu a apărut prima e. alfabetică (în secolul al XIII-lea) și primele e. pe specialități (istorică, agricolă, medicală, veterinară etc.). O mare circulație au cunoscut în secolul al XVIII-lea, în Europa, Dictionnaire historique et critique („Dicționar istoric și critic”) editat în două volume de P. Bayle, între 1695-1697, și Dicționarul artelor și științelor, editat în 1728 de E. Chambers. Acesta din urmă a constituit punctul de plecare în editarea celebrei opere a enciclopediștilor francezi: Enciclopedie sau Dicționar rațional al științelor, artelor și meșteșugurilor, apărut(ă) la Paris între 1751-1780, în 35 de volume, sub conducerea lui D. Diderot (cu excepția ultimelor 7 volume, editate fără participarea lui). La elaborarea acestei e. au luat parte cele mai luminate minți ale epocii (filozofi, scriitori, savanți, economiști, ingineri, medici, specialiști militari etc.): D’Alembert, Helvetius, Holbach, Rousseau, Voltaire, Condillac, Condorcet, Montesquieu, Buffon, Daubenton, Turgot, Quesnay etc. Ea prezintă un bilanț al tuturor cunoștințelor dobândite până atunci de omenire. Sunt criticate în ea – iscusit voalat – instituțiile politice, juridice și economice feudale, dogmele și superstițiile religioase, concepțiile înapoiate și prejudecățile etc. Ea constituie un adevărat monument al filosofiei iluministe a veacului și a avut un rol deosebit în pregătirea ideologică a revoluției burgheze din Franța de la 1789. Pe baza tradiției create de această e., în întreaga Europă a început editarea unor e. cu caracter universal (în Anglia, între 1768-1771; în Germania, una între 1808-1811 și alta între 1818-1890; în Franța, una între 1866-1888 și alta între 1885-1902; în Italia, între 1875-1888; în Rusia, între 1890-1907 etc.). Prima încercare de elaborare a unei e. românești a fost făcută de o societate literară din lași, condusă de Gheorghe Asachi, care a publicat în 1842 o fasciculă dintr-un Lexicon de conversație. Prima e. românească realizată este însă Enciclopedia română, care a apărut la Sibiu între anii 1898-1904, în trei volume, sub auspiciile Astrei. Ea a fost alcătuită de un colectiv de peste 200 de oameni de știință, de cultură și de artă din toate provinciile istorice românești, sub conducerea lui Corneliu Diaconovici (1859-1923), prim-secretar al Astrei. Este o operă de sintetizare a valorilor culturii noastre naționale, având 3000 de pagini și tratând 40.000 de termeni – comuni și proprii – din toate domeniile de activitate. Ea rămâne ca o expresie vie a devotamentului intelectualității românești față de idealul sfânt al unității politice și culturale a poporului român. Înainte de primul război mondial, ea a avut o largă răspândire în toate zonele locuite de români. Între 1963-1966 a apărut în București, editat de Academia Română, Dicționarul enciclopedic român, în patru volume (I – 1963, II – 1964, III – 1965 și IV- 1966).