EGUMENÍ, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire; a stăreți. – Din egumen.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

EGUMENÍ vb. (BIS.) a stăreți.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

egumení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. egumenésc, imperf. 3 sg. egumeneá; conj. prez. 3 sg. și pl. egumeneáscă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EGÚMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț(ă). – Din ngr. igúmenos.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EGÚMEN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană căreia i s-a încredințat conducerea unei mănăstiri. /<ngr. egúmenos
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EGÚMEN s. v. stareț.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

egúmen (egúmeni), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocși. Erau numiți de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înșiși) și prezentați Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituția lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnați de mitropolit și confirmați de Domnitor. – Var. igumen. Mt. igumin. Ngr. ἠγούμενος, cf. bg. igumen (Conev 108). – Der. egumenie, s. f. (demnitate de egumen), din ngr. ἠγουμενία; egumenesc, adj. (propriu unui egumen).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

egúmen s. m., pl. egúmeni
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

egúmenă s. f., g.-d. art. egúmenei; pl. egúmene
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

egúmen m. (ngr. igúmenos, [d. vgr. ῾égúmenos = ῾egemón, șef], de unde și vsl. igumenŭ. V. egemonie). Stariț, superior de mînăstire.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink