DURDUÍT s. n. (Reg.) Faptul de a durdui; duduitură, duduit. – V. durdui.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

DURDUÍT s. v. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruit, huruitură.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

durduít s. n.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DURDUÍ, pers. 3 dúrduie, vb. IV. (Reg.) 1. Intranz. A dudui (2), a hurui. 2. Tranz. fact. A zgudui, a cutremura. – Cf. dudui.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

DURDUÍ vb. v. clătina, cutremura, dârdâi, dudui, tremura, zgudui.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

durduí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. dúrduie, imperf. 3 sg. durduiá
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dúrduĭ, a -í v. intr. (imitativ d. dur-dur, huĭetu pașilor greĭ și îndesațĭ. V. dîrdîĭ și duduĭ). Tropoĭesc îndesat, vorbind de o mulțime care vine, de o mașină care duduĭe ș.a.: mașina, pămîntu durduĭe.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink