DULÚȚĂ s. f. (Reg.; în expr.) A se duce duluță = a fugi iute; a se face nevăzut. – Et. nec.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
ana_zecheru
| Semnalează o greșeală
| Permalink
DULÚȚĂ f. reg.: A se duce ~ a pleca urgent; a fugi în grabă mare: a-și lua tălpașița. /Orig. nec.
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
dulúță s. f. – (În expresia a fugi duluță) A fugi iute. Origine necunoscută. După Șeineanu, Chien, 258 și Pușcariu, Dimin., 77, de la dulău „cîine”. Pascu, Beiträge, 40, pleacă de la vb. a tuli „a fugi” pentru a forma un dim. *tuluță. În sfîrșit, Scriban îl consideră un vocativ, de la un nume Duluță care nu apare. Stabilirea unui etimon este și mai dificilă dacă se are în vedere că nu se cunoaște valoarea exactă a cuvîntului. Ar putea fi o der. umoristică de la du-l (cf. ia-l și du-l), cu suf. dim. -uță.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
dulúță s. f.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
dulúță m. (d. nume propriŭ Duluță, poate din *Răduluță, d. Radu, al nume al unuĭa care o șterge, care spală putina). Fam. S’a dus Duluță (adică „ca Duluță”, orĭ „măĭ Duluță”, și atuncĭ e un voc.), s’a tot dus, a șters-o, a fugit.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a se duce duluță expr. (pop.) a fugi, a dispărea.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink