DRÂNG² interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul drâmbei sau (ir.) al viorii. [Var.: drânga interj.] – Din drâng.

DRÂNG¹, drânguri, s. n. (Reg.) Drâmbă. – Et. nec.

drâng¹ sn [At: JIPESCU, O. 90 / V: ~ă, dreangă / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) Drâmbă¹ (1).

DRÂNG, drânguri, s. n. (Reg.) Drâmbă. – Et. nec.

drâng n. 1. mic instrument de fier ce se ține între dinți și se pune în vibrațiune cu degetul; 2. unealtă arcuită a plăpomarului de bătut lâna. [Onomatopee ce imită sunetul bătăilor unei tobe: drânga-drânga!].

DRÂNGA interj. v. drâng.

drânga i [At: DA ms / E: fo] Cuvânt care imită 1 Sunetul produs de drâng¹. 2 (Irn) Sunetul viorii.

drângă sf vz drâng¹

dreangă sf vz drâng¹

droangă² sf vz drângă

zdrang interj. (adesea repet.) Cuvînt care redă zgomotul produs de ciocnirea sau de căderea unor obiecte de metal, de spargerea unor obiecte de sticlă, de trîntirea unei uși etc. S-a auzit: zdrang! din bucătărie. Mama spărsese o farfurie. • și zdranc, zdranca interj. /onomat.

DRÂNGA interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul drâmbei sau (ir.) al viorii. – Din drâng.^[1]

DRÎNG, drînguri, s. n. (Regional) Drîmbă. Vasile a scos un drîng de la brîu și, izbind cîrligul liber al cataramei, a început să zbîrnîie un fel de cîntec. CAMIL PETRESCU, O. I 155.

1) drîng n., pl. urĭ (var. din drîmbă 1. V. zdrăngănesc). Munt. vest. Drîmbă 1. – Și drînd (Olt.).

2) drîng interj. V. zdrang.

zdrang și drang, interj. care arată sunetu uneĭ săbiĭ care se izbește cînd mergĭ, al uneĭ ușĭ care s’a deschide de-odată și-ĭ sună încuĭetoarea ș. a.: zdrang! și ușa se deschise. – Și (z)drîng. V. zang, tranc.

drâng/drânga interj.

drâng (reg.) s. n., pl. drânguri

drâng²/drânga interj.

drâng¹ (reg.) s. n., pl. drânguri

drâng s. n., pl. drânguri

drâng/drânga interj.

DRÂNG s. v. dreavă.

DRÂNG s. v. drâmbă.

drîng s. v. DREAVĂ.

DRÎNG s. (MUZ.) drîmbă. (A cînta din ~.)

drîng interj. – Exprimă zgomotul produs de lovirea unei foi de metal. – Var. drînga, dranga, sdrîng(a). Mr. sdring. Creație expresivă. Se întîlnește cu drîng, s. n. (băț încovoiat pentru bătut lîna), din sl. drogu „bîtă”, astfel încît este greu de stabilit dacă drîng, s. n. (drîmbă) provine dintr-unul din aceste două cuvinte. Pentru posibila legătură semantică între „bîtă” și „drîmbă”, cf. lat. tignum „bîtă”, cava tigna „trăsură”; fr. guimbarde „trăsură” și „drîmbă”; sl. drǫgŭ › rus. drogá „targă” › droagă, s. f. (Mold., căruță), droangă, s. f. (Mold., clopoțel). Totuși, Cihac, II, 101 și Candrea derivă acest cuvînt de la sb. drnda „oblînc”, iar Conev 67 din bg. drănkam „a bate clopotele”; după Scriban ar fi doar var. de la drîmbă. Der. (s)drăngăni (var. drîngăi, mr. sdîngînescu), vb. (a răsuna, a zornăi; înv., a bate din palme; a cînta prost la un instrument muzical; a cînta la drîmbă); (s)drăngăneală (var. (s)drăngănitură), s. f. (dăngănit); sdrăngănel, s. m. (clopoțel); (s)drăngălău, s. f. (crai, curtezan), cf. drăgălău. Cf. drîmbă.