DOMN, domni, s. m. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui sau titlului unui bărbat căruia i se adresează sau despre care vorbește cineva. V. jupîn. Băiatul domnului notar a spart un geam. BENIUC, V. 37. Domnule dr. Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele. IBRĂILEANU, A. 135. Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat. ALEXANDRESCU, P. 156. ♦ (În limbajul elevilor, azi ieșit din uz) Termen de adresare către profesor sau învățător. Domnule! Otopeanu nu mă lasă-n pace. CARAGIALE, O. II 65. ♦ Termen cu care, în trecut, personalul de serviciu denumea pe stăpînul casei, sau cu care i se adresa; capul familiei. În sfîrșit, un fecior vine să deschidă... Domnu-i acasă? – Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară. CARAGIALE, O. II 272. ♦ (Familiar, uneori ironic; la vocativ) Termen general de adresare; frate, nene, omule. Dar nu e arestat, domnule, pricepe! POPA, V. 205. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. 2. Persoană care are posibilitatea, autoritatea, libertatea de a face ceva, de a dispune; stăpîn. Sînt cioban și-s domn pe munca mea. CAMILAR, T. 101. Aș putea pretinde că sînt mai mult decît liber. Mă pot socoti domn. SADOVEANU, P. M. 15. Azi muncim cu inimi pline Că poporu-i domn pe sine. TOMA, C. V. 486. Fiecare e domn în casa lui. 3. (În perioada feudală din istoria țărilor romînești) Titlu purtat de principii Munteniei și Moldovei; voievod, domnitor, prinț; (în regimul burghezo-moșieresc) titlu emfatic dat regelui. Între foile ceaslovului se află hîrtia domnului de la Moldova... Păzește-o și nu te încrede în domni. CAMILAR, T. 62. Bătrînul prim-ministru se înfățișă într-o zi domnului, cu figură plouată. PAS, L. I 245. Să mă-mpiedec de-un moșneag? – De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui printr-un așezămînt al său că fiecare țăran pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. ◊ (Metaforic) Dar noaptea se trezește și ține judecată Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn. EMINESCU, O. I 96. Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește, Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește, De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. 4. (În trecut) Funcționar, slujbaș (înalt). Un domn mare sosise din partea împărăției și urca pe Vișeu, în trăsură strălucită, trasă de opt cai albi. CAMILAR, T. 43. Alături... un burlac, Un domn serios de la Culte Cu cioc și cu ghete de lac. TOPÎRCEANU, B. 62. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului, Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Transilv., Mold.) Tîrgoveț, orășean. Mîndra cu șurț de carton Ar fi bună dup-un domn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. 5. Persoană bogată care își întemeia poziția pe exploatarea maselor muncitoare. V. boier, nobil. Înainte vreme mergeau la școli numai domnii. DAVIDOGLU, M. 13. Cînd domnii vin și ieu Tot, tot ce ai, sînt dînșii care pun pe om la greu. COȘBUC, P. II 186. [Ștefan Iojica] ajunse într-o așa poziție înaltă, încît cei mai mari domni ai Transilvaniei priveau ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune și jertfire, favorul și creditul său. BĂLCESCU, O. II 179. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 6. (În opoziție cu doamnă) Bărbat. Pe ceardacuri, la drum, domnii stau în cămeșă. IBRĂILEANU, A. 143. 7. (Întrebuințat mai ales în forma de vocativ doamne) Dumnezeu, Iisus Hristos. Nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Am socotit că ții să umbli ca domnul nostru Hristos pe asinul său. SADOVEANU, Z. C. 21. Trăsnește-l, doamne. CAMIL PETRESCU, T. I 441. ♦ (La vocativ, cu sensul religios atenuat sau pierdut) Invocație, exclamație exprimînd mirare, amărăciune, surpriză, uimire. Dar multe, doamne, l-au bătut – I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. O, doamne, da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! CREANGĂ, P. 9. Doamne sfinte! strigă tînărul cunoscînd-o. NEGRUZZI, S. I 22. Rău-i, doamne, rău-i zău, Cînd nu-i vin la făgădău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. ◊ (În urări și exclamații) Doamne, dumnezeule! Doamne ajută! Doamne iartă-mă! Slavă domnului! etc. ◊ Expr. Vezi doamne = chipurile. Dragă doamne v. drag. Drăgăliță doamne v. drăgăliță. Dă, doamne (bine)! v. bine. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau în mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace. ◊ (Împreună cu alt vocativ) Doamne, stăpîne, nu știi cît mă simțesc de ușor. CREANGĂ, P. 205. Doamne, cumătre, doamne, zice capra suspinînd. id. ib. 31. – Forme gramaticale: voc. domnule și (7) doamne. - Nom., voc. și: (1) domnu (PAS, Z. I 19, SADOVEANU, B. 236), (1) don’ (DUMITRIU, B. F. 78), (1) dom’ (CAMILAR, N. I 445, CARAGIALE, N. S. 65); voc. și: (1) dom’le (CARAGIALE, O. II 50).