DOMINANTĂ, dominante, s. f. (Muz.; obișnuit la sg.) A cincea notă din gama diatonică, care împreună cu tonica (adică prima treaptă) formează o cvintă perfectă.

DOMINANTĂ s.f. 1. (Muz.) Treapta a cincea a oricărei game diatonice. 2. Parte, trăsătură caracteristică, fundamentală. ♦ Nuanță coloristică sau culoare în exces într-o imagine cinematografică, un diapozitiv sau o fotografie în culori. 3. Focar de excitație puternică, precumpănitor la un moment dat, în activitatea nervoasă superioară. 4. (Genet.) Capacitate a unei gene de a se manifesta. [< it. dominante].

DOMINANTĂ ~e f. 1) Parte care domină; element caracteristic. 2) muz. Sunet care domină în modul major sau în cel minor; treapta a cincea a gamei diatonice. 3) Acord major plasat pe treapta a cincea a gamei diatonice. /<fr. dominant

dominant, ~ă [At: BUL. COM. IST. V 61 / Pl: ~anți, ~e / E: fr dominant] 1 a Care domină (1-7). 2 a (D. însușiri, factori, trăsături) Predominant. 3 a (D. însușiri, factori, trăsături) Specific. 4 sf Trăsătură caracteristică principală a unei lucrări, a unui proces etc. 5 sf (Muz) Treapta a cincea a modurilor major și minor. 6 sf Acord compus pe dominantă (5).

DOMINANT, -Ă, dominanți, -te, adj. Care domină; preponderent. [Podarii sînt] figurile pitorești, iar uneori marile, dominantele figuri ale ținutului. BOGZA, C. O. 292. ♦ Specific, caracteristic. Trăsăturile dominante ale artei clasice. Nota dominantă a unui scriitor.

DOMINANT, -Ă adj. Care domină; preponderent. ♦ Specific, caracteristic. [Cf. fr. dominant].

DOMINANT, -Ă I. adj. care domină; preponderent. ◊ specific, caracteristic; dominator. II. s. f. 1. parte, trăsătură caracteristică, fundamentală. ◊ nuanță coloristică sau culoare în exces într-o imagine cinematografică, un diapozitiv sau o fotografie în culori. 2. (muz.) treapta a cincea a unei game diatomice; acord pe această treaptă. 3. focar de excitație puternică, precumpănitor la un moment dat, în activitatea nervoasă superioară. 4. (biol.; despre un taxon) cu cel mai mare număr de indivizi dintr-o fito- sau zoocenoză. (< fr. dominant)

DOMINANT ~tă (~ți, ~te) Care domină ceva sau pe cineva. /<fr. dominant

dominant a. 1. care domină, care covârșește: pasiune dominantă; 2. ce aparține Statului: religiune dominantă.

* dominánt, -ă adj. (lat. dominans, -ántis). Care domină, domnitor: religiune dominantă.

dominantă s. f., g.-d. art. dominantei; pl. dominante

dominantă s. f., g.-d. art. dominantei; pl. dominante

dominant adj. m., pl. dominanți; f. dominantă, pl. dominante

dominant adj. m., pl. dominanți; f. dominantă, pl. dominante

dominant adj. m., pl. dominanți; f. sg. dominantă, pl. dominante

DOMINANT adj. 1. v. stăpânitor. 2. v. predominant. 3. v. caracteristic.

DOMINANT adj. 1. stăpînitor. (Clasele ~; puterea ~.) 2. precumpănitor, predominant, preponderent, (rar) predominator, (înv.) predomnitor. (Element ~ asupra altor elemente.) 3. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, particular, propriu, specific, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.)

dominantă (< lat. dominare „a stăpâni”), treapta* a cincea a unei game* diatonice* în cadrul armoniei (III, 1) funcționale și acordul* clădit pe această treaptă. Este cea mai importantă funcție* alături de aceea a tonicii*. Împreună cu acordul (funcția) de subdominantă*, determină tonalitatea (2). Acordul de d. are un înalt grad de atractivitate deoarece terța* acestuia este sensibila* tonalității: acordul de septimă de d. conține și disonanța* de septimă* care se comportă ca o sensibilă contrară, coborâtoare, față de sensibila ascendentă a treptei a VII-a. D. a înlocuit noțiunile mai vechi ale modurilor (I, 3) medievale: repercussa (1) și confinalis*, investindu-le tocmai cu aceste virtuți funcționale pe care armonia le presupune. Abrev. în cifraj*: D.