dojeni [At: PSALT. 248 / V: (înv) ~jâni, doge~, doșe~, (reg) ~jăni, drojeni, ~jeana / Pzi: ~nesc / E: vsl дожень] 1 vt (Înv) A sfătui (într-o situație dificilă). 2 vr (Îvr) A se corecta (1-2). 3 vt (Îrg) A preveni. 4 vt A mustra. 5-7 vtrp, vrr A(-și) face imputări. 8 vi (Îvr) A amenința. 9 vt (Îvr) A pedepsi. 10 (Reg) A descânta (1). 11 vi (Reg) A discuta. 12 vt (Înv; fam) A spăla pe cap. 13 vt (Înv; fam) A săpuni. corectat(ă)

DOJENI, dojenesc, vb. IV. Tranz. A face cuiva observații, a mustra, a certa. Iți vine a rîde... îl dojeni unul cu fața prelungă. CAMILAR, N. I 237. Bătrînul ofta și plîngea și nu-l dojenea. PAS, Z. I 200. De ce ne-ai lăsat să dormim atît de mult, îi ziseră frații, dojenindu-l. ISPIRESCU, L. 316. ◊ Refl. Moș Șărban sări deodată din car, dojenindu-se că a dormit prea mult. BUJOR, S. 137. Căuta să-și potolească răscoala gîndurilor, dojenindu-se singură de nebunia ei. VLAHUȚĂ, O. A. 120.

A SE DOJENI mă ~esc intranz. A se trata cu dojeni (unul cu altul). /<sl. dognati, doženon

A DOJENI ~esc tranz. A trata cu dojeni; a mustra. /<sl. dognati, doženon

dojenì v. a mustra pe cineva. [Slav. DOJENÕ, a prigoni].

dogeni v vz dojeni

dojană sf [At: CORESI, EV., ap. DR ms / V: (înv) ~jea~, doșia~ sf / Pl: ~jene / E: dojeni] 1 (Înv) Îndrumare. 2 Observație moralizatoare, făcută cuiva care a comis o greșeală (ușoară) Si: mustrare, ceartă, morală. 3 Exprimare a nemulțumirii printr-o dojană (2). 4 (Reg; îe) A sta de (sau la) ~ A sta de vorbă Si: (pfm) a sta la taifas.

dojăni v vz dojeni

dojâni v vz dojeni

dojeana v vz dojeni

doșeni v vz dojeni

drojeni v vz dojeni

DOJANĂ, dojeni, s. f. Observație făcută cuiva, mustrare, ceartă. Era grozav de leneș, indiferent la dojană ca și la laudă. GALACTION, O. I 114. Îi primea dojenile fără crîcnire. REBREANU, R. I 119. Fana... mi-a înțeles gîndul și mi l-a spus tare, cu dojană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 11. – Pl. și: dojane (ALECSANDRI, T. 505).

DOJANĂ dojeni f. Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire; reproș; bănuială; imputare; mustrare. /v. a dojeni

dojană f. mustrare aspră. [Abstras din dojeni].

dojánă f., pl. e saŭ ănĭ (din dojenesc). Mustrare.

dojenésc v. tr. (vsl. do-gnatí, do-ženon, a ajunge, a prinde, d. gnati-ženon, goniti, a goni; ceh. doženiti, dohnati, dohoniti, dohanĕti, a urmări. V. gonesc). Mustru.

dojeni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dojenesc, 3 sg. dojenește, imperf. 1 dojeneam; conj. prez. 1 sg. să dojenesc, 3 să dojenească

dojeni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dojenesc, imperf. 3 sg. dojenea; conj. prez. 3 să dojenească

dojeni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dojenesc, imperf. 3 sg. dojenea; conj. prez. 3 sg. și pl. dojenească

dojană s. f., g.-d. art. dojenii; pl. dojeni

dojană s. f., g.-d. art. dojenii; pl. dojeni

dojană s. f., g.-d. art. dojenii; pl. dojeni

dojană, pl. dojeni

dojană, -jeni.

DOJENI vb. v. certa.

DOJENI vb. a admonesta, a certa, a dăscăli, a moraliza, a mustra, (pop. și fam.) a beșteli, a muștrului, a ocărî, a probozi, (pop.) a sfădi, a sudui, (înv. și reg.) a înfrunta, a oropsi, a stropoli, a toi, (reg.) a cîrti, a tolocăni, (prin Mold.) a(-i) bănui, (Olt.) a docăni, (prin Mold.) a mogorogi, (Mold. și Bucov.) a moronci, (Bucov.) a puțui, (Mold.) a șmotri, (Olt. și Ban.) a vrevi, (înv.) a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, (fam. fig.) a săpuni, a scutura. (L-a ~ cu asprime.)

DOJANĂ s. v. ceartă.

DOJANĂ s. admonestare, ceartă, certare, dojenire, imputare, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a cumințit.)

Dojană ≠ laudă

dojeni (-nesc, -it), vb. – A mustra, a certa. Sl. dognati, doženǫ „a lua”, de la gnati, goniti „a urmări” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 99), cf. goni, și ceh. doženiti „a urmări”. – Der. dojană, s. f. (ceartă, mustrare), deverbal; dojenitor, adj. (care dojenește).

dojană, dojeni s. f. Observație cu caracter moralizator, făcută cuiva care a comis o greșeală (ușoară); mustrare, ceartă. ◊ Dojană arhierescă = dojană făcută de un arhiereu. – Din dojeni (deriv. regr.).