DOGÍ, dogesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre butoaie, putini etc.) A avea doagele desfăcute, depărtate una de alta, rupte. ◊ Tranz. Uscăciunea dogește butoaiele. 2. Fig. (Despre voce) A suna răgușit. – Din doagă.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

A DOGÍ ~ésc tranz. A face să se dogească. /Din doagă
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A SE DOGÍ se ~éște intranz. 1) (despre butoaie, putini etc.) A fi cu doagele desfăcute. 2) (despre voce) A căpăta un timbru răgușit și înfundat; a suna ca din butoi (gol). /Din doagă
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DOGÍ vb. v. răguși.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dogí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogésc, imperf. 3 sg. dogeá; conj. prez. 3 sg. și pl. dogeáscă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dogésc v. tr. (d. doagă). Crăp: a dogi o farfurie, un clopot. V. refl. Mă crap, sun a lucru crăpat: urcĭor, clopot dogit. Fig. Alterat, răgușit, stins: vocea mi s’a dogit.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink