dodecafonie sf [At: M 1965, nr. 4, 4 / E: it dodécafonia] Tehnica modernă de compoziție muzicală bazată pe folosirea consecventă în melodie și armonie a celor 12 sunete ale gamei cromatice Si: dodecafonism.

DODECAFONIE s.f. (Muz.) Tehnică modernă de compoziție muzicală, bazată pe egalitatea celor douăsprezece sunete ale scării cromatice regrupate în serii, constituind prin diferite transformări organizarea unei părți (modul). [Gen. -iei. / < fr. dodécaphonie, it. dodecafonia, cf. gr. dodeka – douăsprezece, phone – sunet].

DODECAFONIE s. f. tehnică modernă de compoziție în muzică, care, pornind de la egalitatea celor 1² semitonuri ale gamei cromatice, furnizează compozitorului un sistem menit să înlocuiască, în condițiile atonalismului, regulile armoniei clasice bazate pe funcționalitatea acordurilor. (< fr. dodécaphonie)

dodecafonie s. f., art. dodecafonia, g.-d. dodecafonii, art. dodecafoniei

dodecafonie s. f., art. dodecafonia, g.-d. dodecafonii, art. dodecafoniei

dodecafonie s. f., art. dodecafonia, g.-d. dodecafonii, art. dodecafoniei

DODECAFONIE s. (MUZ.) dodecafonism.

DODECAFONIE s. (MUZ.) dodecafonism.

dodecafonie, metodă de compoziție în muzica sec. 20, bazată pe utilizarea liberă a tuturor celor 12 semitonuri* ale gamei cromatice* temperate*. D. a rezultat din unele acumulări în plan tehnic ce s-au manifestat în muzica europ. (mai ales germ. și austriacă), la sfârșitul sec. trecut și începutul acestui sec., global integrate în fenomenul atonalismului*. Depășind cadrele stricte ale laboratorului de creație, d. a antrenat și o gândire structurală ce vizează viitoarea sistematizare a elementelor prin serie*, ajungând la o viziune nouă asupra substanței și discursului muzical. Pe de altă parte, d. își leagă destinul de acela al Școlii vieneze* moderne, șeful școlii, Schönberg, fiind considerat și inițiatorul acestei metode (chiar dacă J.M. Hauer a realizat mai înainte o serializare a elementelor cromatice* ale melodicii). O definitivă aplicare a seriei* Schönberg o obține în 1923, cu lucrarea Cinci piese pentru pian, după care elevii săi, Berg și Webern, o aplică cu consecvență. Această istoric determinată situare în timp și spațiu a făcut ca d. să fie considerată, dincolo de virtuțile ei tehnice, drept unul dintre principalele curente ale primei jumătăți a sec.; din punct de vedere estetic însă, ea a interferat, în special, expresionismul*, de la principiile căruia au pornit reprezentanții Școlii vieneze* atunci când doreau un „idiom muzical expresionist” [obsesia unor formule (IV), atematismul și fărâmițarea conturului melodic, complicația ritmică, cultivarea intensă a a disonanței* în armonie (III, 1), „melodia timbrală” (Klangfarbenmelodie*) etc.]. Opere ca Vozzek și Lulu de Berg, Moise și Aaron de Schönberg sau Cantatele lui Webern sunt producții de tip expresioniste. Pe de altă parte, influențe ale neoclasicismului* se manifestă în lucrări precum Concertul de cameră pentru vl., pian și 13 instr. de suflat de Berg, faptul putând fi considerat însă nu ca o aliniere la această tendință – căreia îi dăduse o replică și Stravinski – ci ca o necesitate interioară a d. de a-și „recupera” o anume fermitate a discursului, ritmica mai viguroasă și polif., unele elemente intonaționale (II, 2) perceptibile (așa se explică făurirea de către Berg, în Concertul pentru vl. și orch., a unei serii compatibile cu acordul* major* sau citirea în aceeași lucrare, a unui coral de Bach). Din rațiuni asemănătoare, o reclasicizare a formei se produce la Webern, care imaginează structuri* extrem de concise. Dintre cele două principii fundamentale ce au străjuit devenirea d.: utilizarea celor 12 semitonuri și serializarea lor, cel din urmă a câștigat treptat în importanță. Astfel, muzica urmașilor Școlii vieneze, Nono, Berio, Stockhausen, Boulez, influențată și de ideile lui Messiaen, se numește, printr-un consens unanim, serială. Deși principiul era conținut în metoda dodecafonică, prin serializarea efectuată atât orizontal (în melodie) cât și vertical (în armonie), serializarea devine ulterior integrală, extinzându-se în toți parametrii*: dinamică (1), timbru*, atac (3). Totodată, muzica neo-serialiștilor (numiți și post-serialiști) părăsește cantonarea dogmatică în cercul închis al celor 12 sunete, în favoarea unui contur mai suplu, „muzicalizat” prin formule de vârstă uneori milenară și cu o „semantică” familiară (fenomenul începuse deja la Webern). Serialismul*, care a păstrat ceva din ineditul discursului preconizat de d., a facilitat astfel calea sintezelor, prin determinarea mai puțin rigidă a facturii (mergând, prin reacție, până la situația contrară a indeterminării și a aleatorismului*), calea pătrunderii în substanța muzicală a vechilor moduri* sau a modurilor de esență folc., pe care o adoptă mai ales unii dintre compozitorii români postbelici. Echiv. germ. Zwölftonmusik.

DODECA- „doisprezece”. ◊ gr. dodeka „doisprezece” > fr. dodeca-, it. id., engl. id. > rom. dodeca-. □ ~edru (v. -edru), s. n., poliedru cu douăsprezece fețe; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., tehnică modernă de compoziție muzicală, care utilizează cele douăsprezece sunete ale gamei cromatice; ~gin (v. -gin), adj., care are douăsprezece pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., grup de plante cu douăsprezece pistile, în clasificația lui Linné; ~gon (v. -gon₂), s. n., poligon cu douăsprezece laturi și tot atîtea unghiuri; ~mer (v. -mer), adj., format din douăsprezece părți; ~petal (v. -petal), adj., cu douăsprezece petale; ~silab (v. -silab), adj., s. m., (vers) care are douăsprezece silabe; ~stil (v. -stil), adj., s. n., (edificiu) cu douăsprezece coloane.