dizgrațiat, ~ă a [At: VĂCĂRESCUL. IST. 297 / V: (rar) desg~, disg~ / P: ~ți-at / Pl: ~ați, ~e / E: dizgrația] 1 Care a căzut în dizgrație (1). 2 Care și-a pierdut bunăvoința de care se bucura până atunci. 3 (Înv) Oropsit de soartă Si: urgisit. 4 (Rar) Care are un aspect fizic neplăcut Si: diform, dizgrațios (1), pocit.

DIZGRAȚIAT, -Ă, dizgrațiați, -te, adj. 1. (În regimurile trecute) Care și-a pierdut bunăvoința sau grația unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior etc.; căzut în dizgrație. V. oropsit, urgisit. Curtezan dizgrațiat. 2. (Neobișnuit) Lipsit de grație, de farmec; dizgrațios. «Însă, dar, pentru că, deoarece»... răsar fără necesitate în scrierile poeților noștri, potopind ideile sub umpluturile lor dizgrațiate. MACEDONSKI, O. IV 40. – Pronunțat: -ți-at.

DIZGRAȚIAT ~tă (~ți, ~te) înv. 1) v. A DIZGRAȚIA. 2): ~ de natură pocit; diform. /v. a disgrația

* dizgrațiát, -ă adj. și s. (fr. disgracié, d. it. disgraziato). Căzut din grație, din favoare. Fig. Urît orĭ prost. Dizgrațiat al soarteĭ, nenorocit, dezmoștenit. V. oropsit.

desgrația v vz dizgrația

desgrațiat², ~ă a vz dizgrațiat² modificată

desgrațiat¹ sn vz dizgrațiat¹

dezgrația v vz dizgrația

disgrația v vz dizgrația

disgrațiat, ~ă a vz dizgrațiat

dizgrația [At: I. GOLESCU / V: (înv) desg~, (rar) dezg~, disg~ / P: ~ți-a / Pzi: ~iez / E: it disgraziare, fr disgracier] 1 vt A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci. 2 vi (Rar) A fi respingător, diform.

DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.

DEZGRAȚIA vb. I. v. dizgrația.

DIZGRAȚIA vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].

DIZGRAȚIA vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)

A DIZGRAȚIA ~ez tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier

disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva.

disgrațiat a. 1. căzut în disgrație; 2. diform: disgrațiat de natură.

* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).

dizgrația (a ~) (desp. -ți-a) vb., ind. prez. 1 sg. dizgrațiez (desp. -ți-ez), 3 dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem; conj. prez. 1 sg. să dizgrațiez, 3 să dizgrațieze; ger. dizgrațiind (desp. -ți-ind)

dizgrația (a ~) (-ți-a) vb., ind. prez. 3 dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem (-ți-em); conj. prez. 3 să dizgrațieze; ger. dizgrațiind (-ți-ind)

dizgrația vb. → grația

dizgrația (i-a) (ind. prez. 3 sg. și pl. dizgrațiază, 1 pl. dizgrațiem, ger. dizgrațiind)