DIZGRAȚIÉRE, dizgrațieri, s. f. Acțiunea de a dizgrația. [Pr.: -ți-e-] – V. dizgrația.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DIZGRAȚIÉRE s.f. Acțiunea de a dizgrația și rezultatul ei; cădere în dizgrație. [< dizgrația].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

dizgrațiére s. f. → grațiere
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

dizgrațiá vb. → grația
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink