DIZGRAȚIÁT ~tă (~ți, ~te) înv. 1) v. A DIZGRAȚIA. 2): ~ de natură pocit; diform. /v. a disgrația
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

* dizgrațiát, -ă adj. și s. (fr. disgracié, d. it. disgraziato). Căzut din grație, din favoare. Fig. Urît orĭ prost. Dizgrațiat al soarteĭ, nenorocit, dezmoștenit. V. oropsit.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

dizgrațiá vb. → grația
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink