disprețuire sf [At: LEON ASACHI, B. 72/5 / V: (înv) des~, (îvr) despreciuire, (îvr) dispreciu~ / Pl: ~ri / E: disprețui] 1-2 Manifestare a disprețului (1-2) față de cineva Si: disprețuit¹ (1-2). 3-4 Tratare cu dispreț (1-2) a cuiva Si: disprețuit¹ (3-4). 5 Neluare în seamă Si: disprețuit¹ (5). 6 (Înv) Ocărâre. 7 (Îvr) Depreciere.

DISPREȚUIRE s. f. Acțiunea de a disprețui; dispreț. – Variantă: (învechit) desprețuire (ALECSANDRI, P. III 340, ALEXANDRESCU, M. 153) s. f.

DISPREȚUIRE s.f. Acțiunea de a disprețui. [< disprețui].

despreciui v vz disprețui

despreciuire sf vz disprețuire

desprețui v vz disprețui

desprețuire sf vz disprețuire

dispreciuire sf vz disprețuire

disprețui [At: ANTIM, D. 408 / V: (îvr) despreciui, (înv) des~ / Pzi: ~esc / E: dispreț + -ui] 1-2 vt A avea dispreț (1-2) față de cineva sau ceva. 3-4 vt A trata cu dispreț (1-2) pe cineva sau ceva. 5 vt A nu lua în seamă Si: a nesocoti. 6 vt (Înv) A ocărî. 7 vt (Îvr) A se deprecia. 8 vrr (D. oameni) A nu se suporta.

* DISPREȚUI, ‼ DESPREȚUI (-uesc) I. vb. tr. 1 A avea dispreț pentru cineva ¶ 2 A nesocoti, a nu lua în seamă, a nu da nici o atenție: am să-i desprețuiesc iubirea și am să te chem să fii martor la umilirea ei (GN.). II. vb. refl. A avea dispreț pentru sine sau unul pentru altul.

* DISPREȚUITOR. ‼ DESPREȚUITOR adj. verb. DISPREȚUI. Care desprețuește: să nu mă mai privești cu ochii aceia răi și desprețuitori (VLAH.).

DISPREȚUI, disprețuiesc, vb. IV. Tranz. A trata cu dispreț, a nu lua în seamă, a nesocoti, a nu pune preț (pe cineva sau pe ceva); a desconsidera. Vom face tot, ca oameni cumsecade, care nu disprețuiesc petrecerile. SADOVEANU, Z. C. 61. O pizmuiseră pe răposată și o urau, după cum și dînsa le disprețuise. M. I. CARAGIALE, C. 155. Mi-a disprețuit porunca – nu tăgădui. DAVILA, V. V. 70. ◊ Absol. Cu dureroasă surpriză, învăța să disprețuiască și să urască. C. PETRESCU, C. V. 122. ◊ Refl. reciproc. Se urau... sau numai se disprețuiau. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 98. – Variantă: (învechit) desprețui (NEGRUZZI, S. I 19, ALEXANDRESCU, M. 6) vb. IV.

DISPREȚUI vb. IV. tr. A avea dispreț pentru cineva sau pentru ceva, a desconsidera pe cineva. ♦ A nu prețui pe cineva sau ceva. [Cf. it. disprezzare].

DISPREȚUI vb. tr. a avea dispreț pentru cineva sau ceva; a desconsidera. (< dispreț)

A DISPREȚUI ~iesc tranz. A trata cu dispreț; a desconsidera. [Sil. -țu-i] /dispreț + suf. ~ui

desprețuì v. 1. a avea, a arăta despreț; 2. fig. a nu se teme de: viteazul desprețuește moartea.

* disprețuĭésc v. tr. (it. disprezzare, infl. de prețuĭesc). Nu pun preț pe, nu daŭ atențiune: înțeleptu disprețuĭește opiniunea vulguluĭ.

disprețuire s. f., g.-d. art. disprețuirii; pl. disprețuiri

disprețuire s. f., g.-d. art. disprețuirii; pl. disprețuiri

disprețuire s. f., g.-d. art. disprețuirii; pl. disprețuiri

disprețui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. disprețuiesc, 3 sg. disprețuiește, imperf. 1 disprețuiam; conj. prez. 1 sg. să disprețuiesc, 3 să disprețuiască

disprețui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. disprețuiesc, imperf. 3 sg. disprețuia; conj. prez. 3 să disprețuiască

disprețui vb. → prețui

disprețui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. disprețuiesc, conj. disprețuiască)

disprețuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp. corectat(ă)

DISPREȚUIRE s. desconsiderare, nesocotire. (~ colegilor.)

DISPREȚUIRE s. desconsiderare, nesocotire. (~ colegilor.)

DISPREȚUI vb. a desconsidera, a nesocoti, (înv.) a defăima, a mepriza, a ocărî. (De ce îl ~?; nu ~ ceea ce ți se oferă.)

DISPREȚUI vb. a desconsidera, a nesocoti, (înv.) a defăima, a mepriza, a ocărî. (Nu ~ ceea ce ți se oferă.)

A disprețui ≠ a aprecia, a prețui, a respecta