DIRECȚIE, direcții, s. f. I. 1. (Adesea construit cu prep. «în») Orientare în spațiu a unei persoane sau a unui obiect față de altul. Undeva... în direcția în care se cufundau călăreții înșirați cîte unul, lucea un lac. SADOVEANU, Z. C. 24. Mi-e imposibil să știu în ce direcție mergem. CAMIL PETRESCU, U. N. 388. ◊ Fig. [În Russo] se găsește tot atîta critică cît în toți ceilalți critici la un loc și în mai multe direcții decît la toți. IBRĂILEANU, SP. CR. 67. ◊ Expr. În toate direcțiile = peste tot. ♦ Sens (al unei acțiuni). Se pare că și Stoican lucrează în aceeași direcție. BARANGA, I. 172. 2. (Fiz.) Proprietate a unei drepte de a avea anumite înclinări față de trei axe date care nu sînt cuprinse într-un singur plan. II. 1. Acțiunea de a conduce, de a dirija (o instituție, o întreprindere etc.); conducere. A preluat direcția unei instituții. 2. Postul, funcția de director (într-o administrație, într-o instituție); p. ext. durata acestei funcții. Am luat iar direcția pe trei ani și doresc s-aduc mulțămire publicului. ALECSANDRI, T. I 283. 3. Organul de conducere al unei întreprinderi, instituții sau organizații sociale. ◊ Direcție generală = organ de conducere care cuprinde mai multe direcții în subordine. (Și în forma direcțiune) Șeful îl pusese... la dispoziția direcțiunii generale. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 187. ♦ Subdiviziune (în sistemul de organizare al unei instituții) care conduce o anumită ramură de activitate a instituției. 4. Biroul directorului. III. Ansamblul organelor folosite pentru dirijarea unui vehicul (automobil, tractor etc.). Podul rulant a ajuns din nou la ușa cuptorului... Bozan strînge în mîini direcția. SAHIA, N. 34. ♦ (Mai ales în expr. bară de direcție) Bară de oțel articulată la ambele capete (prin două dispozitive speciale) de roțile unui vehicul și servind la îndreptarea roților într-o anumită direcție. – Variantă: direcțiune (pronunțat -ți-u-) (MACEDONSKI, O. II 289) s. f.