* DINTE sm. 1 Fiecare din oscioarele înfipte în făcile omului și ale multor animale care serveșc ca organe ale masticațiunii, ca arme de atac sau de apărare (🖼 1828-1830): a-i crește, a-i cădea, a scoate un ~; a-l durea dinții; dinți de lapte, cei dintîiu dinții ai copilului, în număr de 20, cari cad pe rînd pînă la vîrsta de 7 ani și în locul cărora cresc alții; dinți artificiali, dinți falși, nume dat dinților puși de dentist, spre a înlocui pe cei cei lipsesc; Ⓕ: a tăia ca dinții babei, a nu tăia de loc, a nu fi ascuțit, a avea știrbituri (vorb. de uneltele tăioase); 🌦 Ⓕ: e soare cu dinți, se zice cînd se arată soarele pe cer pe un ger strășnic; – (P): mai aproape dinții decît părinții, ne pasă mai mult de noi decît de alții; ochiu pentru ochiu, ~ pentru ~; se zice de o răzbunare egală cu suferința îndurată; a-și lua înima în dinți, a-și face curaj, a se îmbărbăta; a se scobi în dinți de un lucru, a-și lua nădejdea de a mai căpăta un lucru, a fi silit să renunțe la ceva; 👉 CAL, STREPEZI ¶ 2 🔧 pr. anal. Vîrf, colț ascuțit: dinții pieptenului, ferestrăului: dinții unei roate dințate; dinții unei frunze ¶ 3 🌿 DINTELE-CALULUI sau PORUMBUL-DINTE-DE-CAL, varietate de porumb de origine americană, ale cărui boabe au la vîrf un sănțuleț ca mișuna de la dintele calului (🖼 1831); DINTELE-DRACULUI, plantă ierboasă cu gust de piper, cu flori albe, roșii – purpurii sau verzui, numită și „iarbă-iute” „,iarbă-roșie”, „piperul-bălții” sau „piperul-broaștei”; crește prin locuri umede, prin mlaștini, bălți sau pîraie (Polygonum hydropiper) (🖼 1832) [lat. dentem].

DRAC sm. 1 Căpetenia îngerilor răzvrățiți împotriva lui Dumnezeu și cari au fost asvîrliți din cer în fundul iadului, Satana; fie-care din acești îngeri în parte cari poartă încă, în graiul poporului, numele de diavol, demon, tartor, naiba, necuratul, pîrdalnicul, procletul, încornoratul, Scaraoschi, Michiduță, Aghiuță, ducă-se-pe-pustii, ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca, etc. ¶ 2 Foarte des întrebuințat, în graiul comun, în înjurături și jurăminte: să-l ia ~ul; ducă-se ~ului; s’a dus ~ului (și Ⓕ s’a prăpădit), a lăsa ~ului; să mă ia ~ul, dacă... ¶ 3 Ca un fel de interjecție, în exclamamațiuni care arată supărarea, mirarea, încurcătura în care se află cineva, etc.: ce dracu! unde dracu să fie? pe unde dracu a putut să plece? cui dracu să-i treacă prin gînd? cine dracu l-a adus încoace? pe cine dracu să trimit? Tot astfel, spre a arăta neîncrederea, sau spre a tăgădui ceva: pe dracu! ¶ 4 Închipuirea pe care și-o face poporul despre aspectul și firea diavolului se resfrînge în nenumăratele locuțiuni și proverbe pe care le întrebuințează: e negru la față (dracu rîde de porumbe negre și pe el nu se vede) și grozav de urît parcă-i dracul pe uscat, despre un om foarte urît; bărbatul să fie puțintel mai frumos decît dracul; poartă coarne (de aci epitetele de încornoratul, Cornea, etc.) și are coadă (dracul și-a vîrît coada între ei, a stîrnit vrajbă între ei; a trage pe dracu de coadă, a se lupta din răsputeri spre a agonisi ceva; dracul, cînd n’are de lucru, își cîntărește coada; e foarte rău (de aceea, tot ce e rău, afurisit, e al dracului: omul dracului, lucrul dracului, Neamțul dracului, o vreme a dracului; banul e ochiul dracului; nepotul e salba dracului; baba sau femeia e calul dracului; un om rău e numit ~ împelițat, dracul gol); e neastîmpărat, svăpăiat (de aci: un ~ de copil, un ~ de femeie); e deștept, atotștiutor și are multe șiretlicuri la îndemînă ca să-i atragă sau să-i biruească pe oameni; și trebuie deci evitat (dracu știe; mare e Dumnezeu, meșter e ~ul; a vedea pe ~ul, a da de sau peste ~ul, a o păți; a se juca cu ~ul; nu te pune cu ~ul; nu căuta pe ~ul); se ține scaiu de oameni (mai ales de popi și de călugări), spre a-i atrage în cursă, spre a le cîștiga sufletul (nu pot scăpa de el ca de ~ul; se ține după mine ca ~ul după călugăr sau după popă); intră în corpul omului spre a-i face rău, spre a-l înfuria, etc. (e cu draci; e plin de draci; au intrat dracii într’insul; a băga în draci sau în toți dracii); șade departe sau umblă pe locuri depărtate (unde și-a înțărcat ~ul copiii; pe unde și-a spart ~ul opincile; la ~ul în praznic; locuește adesea în baltă (de aci epitetul cel-din-baltă; ~ul șade în baltă și rîde de altul), uneori în spini șade ca dracu în spini sau pe mărăcini; nu-l poate alunga decît crucea sau tămîia (de aci epitetul: ucigă-l crucea; nici pe ~ul să-l vezi, nici cruce să-ți faci; fă-ți crucea mare, că e ~ul bătrîn; a fugi sau a se feri ca ~ul de tămîie); numai femeia îi vine de hac (femeia a îmbătrînit pe ~ul; femeia-l judeca pe ~ul și-l scoate și dator), etc. ¶ 5 Alte locuțiuni: în gură cu Dumnezeu și în inimă cu dracul, sau mănîncă sfinți și scuipă draci, despre cei fățarnici; cere cît ~ul pe tată-său, cere prea mult (pentru un lucru de vînzare; a face pe ~ul în patru, a face tot posibilul, a încerca toate, a se lupta din răsputeri, etc. ¶ 6 🌿 CORNUL-~ULUI – BARBA-POPII; DINTELE-~ULUI 👉 DINTE; MUȘCATA-~ULUI, 👉 MUȘCAT; SCAIUL-~ ULUI; SPINUL ~ULUI 👉 SCAIU; SPATA DRACULUI 👉 SPATA ¶ 7 🐟 DRAC-DE-MARE, pește de mare, ce seamănă cu bibanul a cărui primă aripioară dorsală e înarmată cu ghimpi plini de venin (Trachinus draco) (🖼 1888) [lat. draco].

dintele-dracului (plantă) s. m. art.

dintele-dracului (plantă) s. m. art.

dintele-dracului (bot.) s. m.