difracție sf [At: MARIAN, F. 423/11 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr diffraction] Fenomen de propagare a undelor luminoase, acustice, de materie etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie.

DIFRACȚIE, difracții, s. f. (Fiz.) Deviere sau complex de devieri pe care le suferă, după anumite legi, o rază de lumină, o undă sonoră etc., cînd trec prin deschideri înguste sau pe lîngă marginea unor obiecte opace.

DIFRACȚIE s.f. Deviere a unei raze luminoase, a unei unde sonore etc. care străbate un orificiu îngust sau întîlnește muchia unui corp opac. [Gen. -iei, var. difracțiune s.f. / cf. fr. diffraction].

DIFRACȚIE s. f. 1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr-o fantă sau în imediata vecinătate a marginii unui ecran, propagându-se și în spatele acestora. 2. modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol. (< fr. diffraction)

DIFRACȚIE ~i f. Deviere de la propagarea rectilinie a unei unde (luminoase, sonore etc.) atunci când întâlnește un obstacol sau când trece pintrun mediu neomogen. [Art. difracția; G.-D. difracției; Sil. -ți-e] /<fr. diffraction

difracțiune sf vz difracție

DIFRACȚIUNE s.f. v. difracție.

difracție (desp. di-frac-ți-e) s. f., art. difracția (desp. -ți-a), g.-d. art. difracției; pl. difracții, art. difracțiile (desp. -ți-i-)

difracție (di-frac-ți-e) s. f., art. difracția (-ți-a), g.-d. art. difracției; pl. difracții, art. difracțiile (-ți-i-)

difracție s. f. (sil. -frac-) → fracție

difracție

DIFRÁCȚIE (< fr. {i}; {s} lat. diffractus „sfărâmat”) s. f. Fenomen de propagare a undelor (luminoase, radio, acustice etc.), în spatele obstacolelor, prin ocolirea acestora și abaterea aparentă de la propagarea rectilinie. ◊ Rețea de d. = plăcuță de sticlă pe care sunt trasate numeroase linii fine, paralele și echidistante, servind la descompunerea spectrală a luminii pe baza fenomenului de d.